Printre surprizele literar-artistice pe care mi le-au oferit primii trei ani din al patrulea deceniu postdecembrist, 2020-2022, am trăit bucuria de a le include şi pe cele două apariţii editoriale, prozastice, cu semnătura lui Horaţiu Mălăele, prima sub titlul monografic şi toponimic Tehomir, iar a doua cu un titlu mai amplu, O poveste cam ciudată şi alte două povestiri, ambele acoperind, aproximativ, o sută douăzeci de pagini, de patru ori mai numeroase decât cele treizeci de Pagini bizare, ale prozatorului avangardist Urmuz, numele adevărat fiindu-i Demetru Dem Demetrescu-Buzău. De aşteptat, este ca prozatorul şi omul de teatru, aproape complet, să sporească numărul paginilor sale de proză şi să consolideze valoarea corintică a creaţiei sale literare, apoi să limiteze timpul afectat unor versuri mai mult parodice şi apoetice, de vreme ce le persiflează el însuşi cu sintagma vorbe-n vânt. Pentru a deveni o personalitate dramatică completă sau totală, scriitorul Horaţiu Mălăele trebuie să adauge latura sau dimensiunea, deocamdată absentă, aceea de dramaturg, familiarizat şi excepţional în activitatea sa de actor, regizor şi scenarist, cu multe capodopere ale teatrului naţional şi universal. Proza sa de până acum cuprinde multiple dovezi ale unui virtual dramaturg, capabil să ne introducă în spectacolul lumii corintice, reale şi imaginare, prin ritm narativ alert, prin dialoguri spontane, replici imprevizibile, conflicte şi personaje bizare. Asemenea elemente prozastice remarcabile pot să fie valorificate spontan, inventive şi original de Horaţiu Mălăele prin piese de teatru scurt sau de oarecare amploare, de o tradiţie cu totul novatoare, a cultivării absurdului existenţei umane, beckettiană şi soresciană. Citindu-i cele două plachete prozastice, m-am convins că Horaţiu Mălăele are o conştiinţă literar-artistică, neoavangardistă, formată la şcoala înaltă a capodoperelor, pe scene ale teatrului nostru. Povestirea de debut editorial Tehomir are o autoprefaţă de doar o pagină, dar amplă şi profundă în confesiuni ideatice. Pe coperta patru prozatorul adresează cititorului un text confesiv lapidar şi substanţial: dacă vei umbla desculţ prin aburul acestei povestiri, vei auzi o chemare tainică şi dureroasă, ca un îndemn la împăcare. Pe aceeaşi copertă, patru, a cărţii a doua, O poveste cam ciudată şi alte două povestiri, citim un alt text de o afinitate spirituală surprinzătoare, semnată de strălucitul eseist Andrei Pleşu, care mărturiseşte cu încântare: nu te poţi plictisi niciodată de isprăvile lui Horaţiu, pentru că în aura lor te pierzi şi te regăseşti, te bucuri şi oftezi, te amuzi şi cazi pe gânduri. O experienţă îmbogăţitoare !. Micro-prefaţa lui Doru Buşcu este, deasemenea, surprinzătoare prin conciziune şi verosimilitudine: când a publicat scurta povestire Tehomir, Horaţiu Mălăele a arătat că talentul încape şi în pagini puţine (…) Scriitorul Mălăele trebuie recuperat, smuls din sala cu aplauze şi îmbrâncit, de pe scenă, în braţele literaturii, probabil, în braţele literaturii dramaturgice. Viziunea şi stilul din O poveste cam ciudată şi Caseta, definitivate compoziţional, Horaţiu Mălăele reliefează prozastic aceleaşi caracteristici corintice, se pare, mai intensificate şi mai substanţiale, decât în Tehomir, unde corinticul fuzionează cu doricul memorialist-autobiopgrafic, iar spaţiul literar este predominant rural, oarecum diferit de cel citadin şi medical, prezent în a doua lui carte. Prozele corintice oferite cititorilor înfăţişează o vârstă a ironiei, lumea lor fiind neomogenă, incoerentă, cu o mentalitate derutată sau abuzivă, în care se manifestă delabrarea obiectelor, decrepitudinea făpturilor, de compoziţia generală, metafizicul fiind ironic şi reflexiv, aşa cum ne instruieşte Nicolae Manolescu la capitolul al treilea din trilogia eseistică Arca lui Noe, din anul 1983.
Ion Trancău
