Două edituri bucureştene, cu denumiri bizare, probabil neoavangardiste, Alfa din Grupul Editorial ALL, şi Bookzone, au avut inspiraţia şi meritul de a-l descoperi şi lansa ca scriitor pe reputatul actor contemporan Horaţiu Mălăele. După debutul editorial din anul 2012, la Editura Alfa, cu cartea intitulată, într-un mod derutant, Rătăciri, în care retrăieşte şi adună amintiri, confesiuni, citate celebre şi cugetări personale, a continuat cu naraţiunea Tehomir, din anul 2020, editată tot la Alfa din Grupul Editorial ALL. Acelaşi autor, Horaţiu Mălăele, perseverează chiar în acest an, 2022, ca septuagenar, cu o altă plachetă prozastică, O poveste cam ciudată şi alte două povestiri, editată la … Bookzone. Printre surprizele literar-artistice pe care ni le-au oferit primii trei ani din al treilea deceniu postdecembrist, 2020-2022, am trăit bucuria de a le include şi pe cele două apariţii prozastice, cu semnătura lui Horaţiu Mălăele, prima sub titlul monografic şi toponimic Tehomir, iar a doua cu un titlu mai amplu, O poveste cam ciudată şi alte două povestiri, ambele acoperind, aproximativ, o sută douăzeci de pagini, de patru ori mai numeroase decât cele treizeci de Pagini bizare, ale prozatorului avangardist Urmuz, cu numele adevărat Demetru Dem. Demetrescu-Buzău. Naraţiunea cu titlul Tehomir are aproape şaizeci de pagini şi poate fi citită şi comentată ca un microroman incitant şi insolit, mai amplu decât romanul corintic Pâlnia şi Stamate, de doar şase pagini, dar în patru părţi, semnat de Urmuz. Aşa-zisul microroman Tehomir trebuie să fie situat în tradiţia prozei noastre de inspiraţie rurală, cu mai multe antecedente literare, Amintiri din copilărie, de Ion Creangă, Pagini bizare, de Urmuz, editate postum în anul 1930 de Saşa Pană, povestiri şi romanul Moromeţii, de Marin Preda, fiind doar trei dintre cele predecesoare. Impresia de stranietate şi de exotism creată de titlul Tehomir este atenuată doar de posibila şi frapanta afinitate sonoră cu denumirea actualei comune gorjene Negomir. La pagina zece din această remarcabilă proză memorialist-autobiografică, distinctă în peisaj literar postbelic şi postdecembrist, autorul scoate cititorul din enigmaticul microunivers tehomirean, cu mijloace şi argumente lingvistice şi istorice meta-pertinente, invocând opinia unui unchi bucureştean, real ori fictiv, după care toponimul Tehomir ar proveni din limba slavonă, semnificând linişte şi pace, amintindu-ne, totodată, de marele voievod Tihomir Tih, stăpân al pământurilor dintre Jiu şi Olt, tatăl lui Basarab, faimosul învingător al bătăliei de la Posada, din anul 1330.
Ca prozator, Horaţiu Mălăele nu s-a gândit, desigur, şi n-a intenţionat să elucideze misterul acestui toponim, cufundat în legendă istorică şi atestat cu omniscienţa şi ubicuitatea romancierului doric, evocând spre senectute, spaţiul şi timpul satului familial, revizitat, ca şcolar gimnazial, obligat la trei luni de carantină, după moartea colegului de bancă, premiantul clasei, unu’ Dumirtru Arbore, răpus de tuberculoză. Deplasarea de la Târgu Jiu la Tehomir se face cu paterna motocicletă rusească / sovietică, Ij49, pe la sfârşitul lui februarie al anului 1957, punctul terminus al acestei odisei insolite fiind tocmai acest miraculos sat Tehomir, situat la jumătatea drumului dintre Târgu Jiu şi Turnu Severin, îngropat în nişte dealuri, la unsprezece kilometri de Motru, unde se afla casa bunicilor, mamama şi moşu’. Spaţiul şi timpul naraţiunii mălăelene sunt bine delimitate, satul renaşterii prozatorului, situat spre zona vestică a judeţului Gorj, în apropierea altor localităţi rurale cu denumiri ciudate; Popecioi, Ştiucani, Corobăi, Cârciu, Runcurel, ori altele, mai palpabile, Băzăvani, Broşteni, Glogova, Miculeşti şi Slivileşti. Interesant de observat şi de semnalat este faptul că de unele dintre aceste aşezări umane, săteşti sau comunale, deluroase, precum cele din volumul de povestiri Dealul cu ulmi al scriitorului Lazăr Popescu, se leagă numele unor importanţi scriitori contemporani: Nicolae Dragoş, originar din Cleşneşti-Glogova, Mircea Bârsilă din Cârciu-Văgiuleşti, Lazăr Popescu din Corobăi-Dragoteşti, iar Horaţiu Mălăele din… Tehomir. Alături de primii trei scriitori gorjeni, consacraţi şi recunoscuţi la nivel naţional, strălucitul actor, talentatul prozator şi caricaturist Horaţiu Mălăele surprinde, realmente, cititorii avizaţi ori de rând, prin cartea de proză intitulată Tehomir, dedicată mamei, izbutind, după Urmuz, acea insolită fuziune de particularităţi structural-stilistice, dorice şi corintice, autorul jucând, simultan, pe imaginara scenă tehomireană, triplul rol, de povestitor, personaj şi comentator. Nu este deloc de domeniul superfluidităţii microprefaţa de doar o pagină, lapidară şi sugestivă, pentru cititorii tentaţi de rezonabile interpretări şi evaluări critice despre această proză, destul de stranie în ansamblul genului literar vast şi complex, cultivat de-a lungul timpului în literatura română. Cu destule semne de scepticism şi de agnosticism, de multe ori incompatibile cu viziunea şi stilul horaţiumălăelean, în microprefaţă sunt prezente cugetări programatice sumbre, nihilist-cioraniene, tranşante: omul nu a fost în stare să dea un răspuns clar în ceea ce priveşte scopul lui pe pământ (…), viaţa omului, cu tot hăţişul ei conceptual, este măsurată doar de câteva acte administrative şi de câteva amintiri subiective. Atât. Enunţul final al autoprefeţei este stimulativ şi optimist, scriitorul asigurându-i pe cititori de veridicitatea şi verosimilitatea prozei sale, prin avertismentul şi îndemnul: Nu vă îndoiţi, tot ceea ce veţi citi s-a întâmplat aievea ! În viziunea prozatorului Horaţiu Mălăele, satul Tehomir apare cu dimensiunile lui spaţiale şi temporale ancestrale, dar şi ca o realitate rurală afectată, maculată şi delabrată de vicisitudinile comunismului: colectivizarea până la dispariţie a umanităţii ţărăneşti, prin spoliere economică, politică, morală şi spirituală, maltratată cu arsenalul securităţii. Antroponimele date personajelor, mai mult episodice, aşa cum apar în filmul şi pe scena memoriei lui Horaţiu Mălăele, sunt destul de pitoreşti, dar congruente dialogului şi stilului narativ alert, uneori licenţios, dar fără vulgarităţi, trivialităţi şi obscenităţi impardonabile, precum cele din proza unor autori şi autoare de la începutul secolului XXI. Sile-Sulă-Lungă, Nicu Flocea, poştaşul Bănică Chioru, ginerele lui Roibu de la Băzăvani, Luca Croici, Dumitru Cimpoca, Vicu Done, generalul Carlaonţ, vărul matern Ionel Costângioară, învăţătorul Fotescu şi altele sunt câteva antroponime semnificative şi sugestive ale universului tehomirean. De neuitat este personajul feminin Ana, o făptură de vis erotic, în contextul acestui microroman. De fapt, Tehomir poate fi citit, în pofida dimensiunilor restrânse, ca roman complet, chiar total, social, politic, moral, etnografic şi erotic, monografic, nu lipsit nici de unele fragmente admirabile de poezie prozastică sau de emoţionante poeme în proză.
Proza Tehomir ne oferă mai multe posibilităţi sau surse de asocieri şi disocieri cu Amintiri din copilărie. Partea a patra, din aceste amintiri ale humuleşteanului Ion Creangă, cuprinde şi anticipează motivul odiseic, comparabil, al deplasării protagoniştilor: călătoria lui Nică, cu căruţa lui moş Luca, nu Nichifor Coţcariul, de la Humuleşti la Iaşi, din satul natal spre mediul urban, şi a prozatorului Horaţiu Mălăele, devenit personaj literar, la doisprezece ani, de la oraş la sat, cu motocicleta rusească Ij 49. Spre a salva şi scuza inadvertenţa autobiografică temporală, trebuie să luăm ca verosimil anul 1964, nu 1957, când autorul avea doar cinci ani şi nu putea să fie elev în clasa VI-a. De remarcat este faptul că ambele călătorii se petrec pe la jumătatea celor două secole revolute, după anul 1850, avându-l protagonist pe nostalgicul Nică, şi după anul 1960, rolul de călător fericit jucându-l actorul, prozatorul şi personajul Horaţiu Mălăele. Adolescentul din Amintiri din copilărie se simte dezrădăcinat, dezolat, ca un exilat privativ, spre mediul urban ieşean, exclus din spectacolul lumii humuleştene, iar copilul din Tehomir, jubilând în motocicleta tatălui, spre acelaşi spectacol euforic al lumii rurale din satul familial.
Credem că proza Tehomir, de Horaţiu Mălăele, merita un alt incipit, unul potrivit prozei corintice. Îndemnul nebunului satului adresat oamenilor, pentru a veni la spectacolul dat, numai pentru ei şi în onoarea lor, de Circul Zaza, ar fi devenit astfel începutul surprinzător sau expoziţia acestui microroman: – Lumeeeee, lumeeeee, numai în seara asta, numai pentru dumneavoastră, aici, la Tehomir, în satul satelor, satul marilor minuni şi al suferinţelor fără număr, Circul Zaza vă prezintă dresură, jonglerie şi trapez, cu Aglaope Liguriana, sirena corsicană, Ko, omul invizibil, singurul muritor care mai deţine formula magică, Orlando, câinele vorbitor, şi Lola, femeia fără margini, veniţi la circ, comicării, spaimă şi hipnoză, lume, lumeee, numai în astă seară, numai pentru dumneavoastră, aici, la Tehomir, în satul satelor… Prozatorul Horaţiu Mălăele a intuit acest plauzibil loc al expoziţiei prozei corintice, deoarece, pe coperta interioară a plachetei sale, se află reprodus apelul şi îndemnul nebunului din satul marilor minuni, satul satelor, Tehomir, ca motto, intrigă şi punct culminant spre final, la pagina patruzeci şi doi. De observat ar fi şi faptul că apelul şi îndemnul nebunului, adresat mulţimii satului, poate fi atribuit şi interpretat chiar de autorul cărţii. Horaţiu Mălăele şi-a întregit, creaţia sa cu proză scurtă tipărind a treia plachetă cu titlul O poveste cam ciudată şi alte două povestiri, prima acoperind aproape patruzeci de pagini, iar celelalte două, Paşcani şi Caseta, împreună, douăsprezece pagini. Proza de până acum relevă multiple dovezi ale unui virtual dramaturg, care ne introduce în spectacolul lumii corintice, reale şi imaginare, prin ritm narativ alert, prin dialoguri spontane, replici imprevizibile, conflicte şi personaje bizare. Asemenea elemente prozastice, remarcabile, pot să fie valorificate spontan, inventiv şi original, de Horaţiu Mălăele prin piese de teatru scurt sau de oarecare amploare, de tradiţie cu totul novatoare, beckettiană şi soresciană, teatrul absurdului existenţei umane. Pentru a deveni o personalitate dramatică completă sau totală, scriitorul Horaţiu Mălăele trebuie să adauge latura sau dimensiunea, deocamdată absentă, aceea de dramaturg, familiarizat în activitatea sa de actor, regizor şi scenarist, cu multe capodopere ale teatrului naţional şi universal. Sugerăm prozatorului câte un text din cele trei proze, dialogate şi însoţite de comentarii narrative, demne de a fi prezente în posibilele sale piese de teatru. Din Tehomir:
Ionică, tatăl Anei, dormea dărâmat pe prispă, lângă un război dev ţesut, Maică-sa spăla în curte o putinică.
– Ce-i mă?
– Săru’-mâna! Venii s-o iau pe Ana la circ.
– Stăi colea pe bancă, că-i zâc!
După o jumătate de oră, Ana ieşi din casă într-o rochie albastră cu bretele subţiri, din dantelă albă, urmată de maică-sa, care-i închidea nasturii la spate.
Din O poveste cam ciudată:
Doctorul îşi potrivi nişte ochelari cu rama neagră şi groasă şi privi încruntat radiografiile, ridicându-le în lumina ferestrei.
– Eşti hipertensiv?
– Nu.
– Ai ameţeli?
– Nu.
– Ai fost muşcat de vreo căpuşă?
– Nu.
– Lovit la cap?
– Nu.
– Cervicalele sunt în ordine…N-ai nimic. E o tulburare neurologică. Iei nişte antiinflamatoare şi-ţi trece. Sper! Şi la urma urmei, asta-i viaţa! Bucură-te că Dumnezeu ne-a lăsat cu două mâini, doi plămâni, doi rinichi, două picioare şi doi ochi! Păcat că nu ne-a lăsat şi două….
Bătrânul continuă pe acelaş ton.
– A fost aruncată într-o groapă comună, cred, sau… nu ştiu, aşa presupun, aşa mi-au spus…
– Da’ de ce? Întrebă cu un gest matur şi puţin teatral puştiul.
Bătrânul risipi un zâmbet, privi naivitatzea copilului şi răspunse
– Nu ştiu.
Bătrânul se întoarse spre copil şi cu ochii îănecaţi, declamă mândru:
– E mama mea.
Citind cele trei plachete prozastice, ne-am convins că Horaţiu Mălăele are o conştiinţă literar-artistică, neoavangardistă, formată şi cultivată la şcoala înaltă a acestor capodopere deamaturgice pe scene ale teatrului. Povestirea de debut editorial Tehomir are o autoprefaţă de doar o pagină, de confesiuni ideatice lapidare. Pe coperta patru prozatorul adresează cititorului un text confesiv şi substanţial: dacă vei umbla desculţ prin aburul acestei povestiri, vei auzi o chemare tainică şi dureroasă, ca un îndemn la împăcare. Pe aceeaşi copertă a cărţii a doua, O poveste cam ciudată şi alte două povestiri, citim un alt text de o afinitate spirituală surprinzătoare, semnată de strălucitul eseist Andrei Pleşu, care mărturiseşte cu încântare: nu te poţi plictisi niciodată de isprăvile lui Horaţiu, pentru că în aura lor te pierzi şi te regăseşti, te bucuri şi oftezi, te amuzi şi cazi pe gânduri. O experienţă îmbogăţitoare!. Microprefaţa lui Doru Buşcu este, de asemenea, interesantă, prin conciziune şi verosimilitudine: când a publicat scurta povestire Tehomir, Horaţiu Mălăele a arătat că talentul încape şi în pagini puţine (…) Scriitorul Mălăele trebuie recuperat, smuls din sala cu aplauze şi îmbrâncit, de pe scenă, în braţele literaturii, probabil şi în braţele literaturii dramaturgice. Autorul acestei microprefeţe are şi meritul de a fi observat similitudini ale prozei mălăelene cu unele caracteristici corintice din opera lui Franz Kafka: stranii şi armonioase, tulburătoare şi exacte, frumoase, simple şi profunde.
Cu viziunea şi stilul din O poveste cam ciudată, Paşcani şi Caseta, definitivate compoziţional, Horaţiu Mălăele reliefează prozastic aceleaşi caracteristici corintice, se pare, mai intensificate şi mai substanţiale, decât în Tehomir, unde corinticul fuzionează cu doricul memorialist-autobiografic, iar spaţiul literar este predominant rural, diferit de cel citadin şi medical, prezent în a doua lui carte. Prozele corintice evidenţiate anterior înfăţişează o vârstă a ironiei, lumea lor fiind neomogenă, incoerentă, cu o mentalitate derutată sau abuzivă, în care se manifestă delabrarea obiectelor, decrepitudinea făpturilor, decompoziţia generală, metafizicul fiind ironic şi reflexiv, aşa cum sintetizează şi precizează, Nicolae Manolescu, la capitolul al treilea, Corinticul, din trilogia eseistică Arca lui Noe, din anul 1983. Nu ştim cât de convingătoare, prin argumentele de mai sus, poate fi ipoteza şi tentativa noastră de a-l aşeza pe scriitorul Horaţiu Mălăele, ca prozator şi virtual dramaturg, în descendenţa unor reprezentanţi iluştri ai creaţiei literare corintice, începând cu Dimitrie Cantemir, autorul primului nostru roman cult, Istoria ieroglifică sau Lupta dintre Inorog şi Corb, 1705, continuând, peste aproape două secole, cu I.L. Caragiale, din povestirile Cănuţă om sucit, Kir Ianulea, Calul dracului şi La hanul lui Mânjoală, apoi cu Urmuz, Pagini bizarre, 1930, cu Tudor Arghezi, cel din primele lui două romane, Ochii Maicii Domnului şi Cimitirul Buna-Vestire, cu Mihail Sadoveanu cel din romanul Creanga de aur, cu Ştefan Bănulescu, cel din Cartea Milionarului, ori cu D.R. Popescu, cel din Vânătoarea regală etc.
Aprecierea pro sau contra a operei lui Horaţiu Mălăele trebuie să se bazeze, în ambele situaţii critice, pe o cunoaştere veridică şi verosimilă a personalităţii sale artistice, proteice, care, la vârsta septuagenară, de după deceniul 2012-2022, se apropie de apogeul creativităţii sale literare. Noi înşine suntem implicaţi în acest proces de cunoaştere documentară a fenomenului artistic horaţiumălăelean, spre a evita comentariile critice ocazionale, mai mult sau mai puţin diletante şi hazardate, adeseori, incongruente şi fastidioase.
De pe acum am avut revelaţii inedite, parcurgând, prin lecturi fidele, cele trei plachete de proză, Rătăciri, 2012, Tehomir, 2020, O poveste cam ciudată şi alte două povestiri, 2022 şi una de versuri şi aforisme cu titlul ludic Poezii şi vorbe-n vânt, din acelaşi an.
De data aceasta ne vom referi, la cartea lui Horaţiu Mălăele semnată, ca autor de versuri şi de aforisme, semnalând, astfel, o nouă şi surprinzătoare dimensiune a creaţiei sale literare. Volumul de Poezii şi vorbe-n vânt, apărut în acest an la Editura Bookzone din Bucureşti, se extinde pe un spaţiu poetic şi caricatural de o sută cincizeci şi nouă de pagini. Această carte se distinge şi prin forma şi condiţia ei calitativ-atracţioase, prin confesiunea autobiografică de pe coperta interioară iniţială, când m-am născut nu erau semne de reuşită a mea în viaţă, prin prefaţa de cinci pagini a criticului şi istoricului literar, a eseistului, Dan C. Mihăilescu, care, pe coperta a doua, finală, afirmă, într-un extras selective şi expresiv: Acest excelent atlet al ambiguităţii care este Horaţiu Mălăele e wise enough ca să facă pe nebunul, adică să încânte prin ambivalenţe, să destindă prin încruntare (…), după cum, pe scenă (…), face să explodeze instantaneu râsul sălii tot aşa, pe hârtie crochiurile lui Mălăele (…), extrag perfect esenţa dintr-un caracter, un destin, un personaj. Decoct de personalitate. Aforisme executate cu precizia unei săbii de samurai.
Citatul din prefaţa substanţială a lui Dan C. Mihăilescu nu are nimic dintr-o recenzie sau cronică literară banală, condescendent-apologetică, constatând şi evidenţiind însuşiri definitorii ale poetului, caricaturistului şi autorului de aforisme, Horaţiu Mălăele. Considerăm că, în această carte de Poezii şi vorbe-n vânt, fuzionează cu subtilitate şi rafinament, vocaţia şi talentul autorului, unind, simbiotic şi triadic, versul, caricatura şi aforismul, izbutind astfel să facă labile hotarele dintre aceste preocupări artistice ale creaţiei sale literare. Credem că în felul acesta l-au receptat şi prezentat cei doi eminenţi exegeţi, critici şi eseişti, Andrei Pleşu şi Dan C. Mihăilescu, fără a mai utiliza şi valorifica citate elocvente şi concordante. De aceea, vom evita şi noi citatele, compendiind câteva, ca într-o posibilă microantologie de autor, cu recunoaşterea dificultăţii de a discerne versurile aforistice, de aforismele poetice, Horaţiu Mălăele fiind un autor prea subiectiv, ludic şi parodic, inconfundabil prin originalitate frapantă: E clar, / ca lumina dintr-un far, / Sosi-va clipa, / Lipa-lipa, / Să dăm cu fruntea de pănmânt, / Săpând cuvântului mormânt, / Pe care-ncet, /Ca un buchet, / Vom aşeza o poezie,/ A fost cândva o poezie; Eu cred că moartea este o treaptă ascendentă; În politică, cine face / economie de prostie / Este înlocuit; Binele trece pe deasupra, răul lasă urme; Când vei muri, când voi muri / dar ce contează, noapte, zi, / De vei muri, de voi muri, / Căci mult mai important ca timpul, / Pământul, cerul sau Olimpul, / E datu-acesta, ca-ntr-o zi / Nu vei mai fi, nu voi mai fi; De fapt nu pictăm / Sub haina culorilor ascundem realitatea. Partea a doua din titlul acestei cărţi de versuri şi aforisme, vorbe-n vânt, comprimă cu luciditate ludică şi cu expresivitate stilistică opinia autorului, prea modestă şi autoironică despre propriile versuri şi cugetări. Unele dintre aceste poezii şi vorbe-n vânt fac vizibile trimiteri parodice, la unele creaţii lirice de Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Devenind septuagenar, cu acest an aniversar, 2022, după un deceniu de la începuturile sale literare, Horaţiu Mălăele poate fi considerat un scriitor autentic, prin volumele: Rătăciri, Tehomir, O poveste cam ciudată şi alte două povestiri, Poezii şi vorbe-n vânt.
Ion Trancău
