Șotiile lui Mălăele în liceu, a cărui preocupare esențială și frecventă era să se țină de cioace, au rămas antologice. Voi reda doar două dintre ele (pe care mi le-a relatat același fost coleg Șocu), de unde se poate vedea și curajul lui ieșit din comun, vecin cu inconștiența, când încerca să-și dovedească lui însuși că este capabil de o îndrăzneală neobișnuită. Chiar și atunci când o „făcea pe prostul ” voia să vadă dacă are curajul necesar, punându-și însă singur pielea la saramură. Își demonstra sieși că poate, dar și celor din jur, colegi și profesori.
La un moment dat, Valentin era pe cale să rămână corigent la limba latină, la profesorul Ghinoiu, considerat cel mai dur dintre profesori liceului (care era din neamul numit „ai lui Rânjilă”, după cum se spunea în satul său). În timpul examinării, el, care știa că nu are nicio șansă, a venit cu următoarea propunere: „Domnule profesor, eu recunosc că nu știu, dar nici dumneavostră nu le știți pe toate în latină. Dacă doriți facem următoarea înțelegere: în caz că reușiți să îmi traduceți corect un anumit text din latină în română, puteți să mă lăsați corigent. Dacă nu, mă treceți la materia dumneavoastră. Am martor clasa”. Profesorul a fost de acord, iar Valentin a scris pe tablă: „Cezar Maleb Une”. Profesorul s-a tot gândit și, în cele din urmă, s-a lăsat păgubaș. Apoi, Valentin i-a tradus în română: „Ce sarmale bune”. Ghinoiu a râs, ceea ce se întâmpla foarte rar, și l-a trecut pe elev, neuitând să adauge: „Tu nu ești bun de școală și învățătură. Tu trebuie să te faci măscărici”.
A doua farsă a fost mult mai gravă și s-a lăsat cu „eliminarea” lui din școală. Mălăele tocmai realizase o caricatură a profesorului de istorie Cosmulescu (zis „Fleancu”), cel din tabăra „durilor”. Atât de extaziați au fost colegii lui de desenul respectiv, încât autorul caricaturii, ajutat de colegii săi (Șocu – elev de serviciu! –Căpitănescu și Ciontescu), s-a urcat pe două bănci suprapuse, a dat jos tabloul cu președintele țării, Nicolae Ceaușescu, punându-și în loc creația. Amuzamentul a fost teribil, mai ales că toată lumea s-a desfătat pe îndelete, fiind și ultima oră de clasă din ziua respectivă. S-au mai hlizit o oră la portret și au făcut greșeala să-l lase acolo. Întâmplarea (sau nu) a făcut ca a doua zi dimineața, în aceeași sală de clasă, să-și predea lecția profesoara de limba rusă, doamna Florela Cosmulescu, soția profesorului de istorie. Prima data au intrat elevii, iar apoi profesoara, în mijlocul amuzamentului general, pe care ea, la început, nu l-a înțeles. În momentul în care a văzut caricatura soțului pe perete a exclamat: „Bărbatul meu!” (observație ce demonstra clar cât de reușită era lucrarea). După care a intrat spontan într-o criză de furie, care s-a lăsat cu țipete și amenințări („cum e posibil ca soțul meu să ajungă bătaia de joc a elevilor?”) și, în final, cu anchetă internă.
Profesorul Ghinoiu, secretar de partid pe liceu, a dat o conotație periculoasă și mizerabilă evenimentului, privit ca pe un afront adus partidului și a vrut să-l exmatriculeze pe autorul sacrilegiului. Au opus rezistență, ca de obicei, susținătorii „acuzatului”, profesorii Rădoi, Spătaru și Iliescu. Diriginta a susținut că acestea sunt, de fapt, niște copilării ale lui „Mălăele, saltimbancul clasei” și că nu merită să li se dea o importanță exagerată, cu atât mai puțin să fie puse în contextul învățăturii de partid. În final, el a fost eliminat două zile din liceu, cu nota scăzută la purtare, iar ceilalți trei, au primit nota opt la purtare.
Eroul acestui articol a făcut și alte isprăvi (credibile, deoarece am luat act de ele de la foștii săi colegi), care ar putea părea, însă, stranii sau de-a dreptul neverosimile pentru unii cititori, și, din acest motiv, nu le voi face cunoscute.
Pe lângă influența practică a lui Nicu Gherghe, Horațiu Mălăele a mai fost ajutat de încă doi profesori, ambii de limba și literatura română, care i-au marcat destinul viitorului caricaturist. Este vorba despre celebrul Titu Rădoi (șeful cenaclului literar „Columna”, care a lansat numeroși scriitori gorjeni de notorietate și/sau conducători ai unor instituții de cultură locale) și Iancu Popescu, unul dintre cei mai buni profesori din Gorj, columnist și colaborator al unor importante reviste literare din țară.
Într-un interviu (din 20. 02. 2023) pe care l-am luat domnului Iancu Popescu, aflat la venerabila vârstă de 85 de ani, domnia sa ne-a dat următoarele informații: „L-am cunoscut pe elevul Horațiu Mălăele datorită apariței revistei «Jiul literar- științific» a Liceului „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu, al cărei secretar al colegiului de redacție era renumitul profesor de limba română Titu Rădoi. În această publicație prestigioasă pentru elevi a Gorjului, Horațiu Mălăele colabora ținând o rubrică de caricaturi, care mi-a făcut multă plăcere. De aceea, l-am contactat pe colegul meu, Titu Rădoi, rugându-l să-mi facă cunoștință cu autorul, deoarece aveam nevoie de un grafician talentat, pentru a-mi ilustra diversele rubrici ale noii publicații, „Ecou”, a Liceului Economic la care predam. Colegul meu mi l-a trimis într-o recreație și am făcut cunoștință cu un adolescent firav, de circa 17-18 ani, subțirel, înăltuț, cu o fizionomie de om îndrăzneț (am fost oarecum surprins de faptul că era tuns zero, dar, mai târziu, am aflat de la Titu Rădoi că asta nu se întâmpla pentru prima dată, deoarece aceasta era pedeapsa pentru caricaturile pe care Horațiu le făcea profesorilor lui). El a marșat imediat la propunerea mea, dovedindu-se încântat că este solicitat tocmai în direcția pasiunii sale. În continuare, i-am spus mai detaliat ce fel de rubrici are revista la care urma să fiu secretar de redacție, și pe care doream să le ilustreze. Dar, mai întâi, i-am cerut să conceapă coperta revistei, care ar fi trebuit să sugereze ecoul amplu al unui sunet. După câteva zile Horațiu a revenit cu mai multe desene pe hârtie de calc, înfățișând coperta (sub forma unor cercuri concentrice, pe care era grafiat, subtil, numele publicației), un contabil copleșit de munca de la birou, un cioban ce veghea turma de oi, un profesor care citea scrisorile primite de la elevii debutanți și, de asemenea, ilustrații la mai multe catrene umoristice ale subscrisului. Primul număr al revistei «Ecou» a fost publicat în anul 1970, prestația grafică a lui Mălăele plăcând în mod deosebit elevilor și profesorilor deopotrivă, care au remarcat vocația lui de artist plastic autentic. Colaborarea mea cu el a continuat și în următorii ani, aducându-mi îndeosebi caricaturi pentru revistă. Pentru aceasta a și fost plătit de către directorul școlii, profesorul Grigore Popescu, care era foarte mulțumit de revistă și de ilustratorul ei”.
Alegerea viitoarei profesii s-a dovedit un lucru dificil pentru Horațiu, mai ales datorită „rătăcirilor” sale adolescentine: „Atunci când cred că știu unde mă aflu, ajung să mă plictisesc și mă văd nevoit să fug din acel loc, uneori, iar starea asta asumată de rătăcire îmi place foarte mult”!9. Se știe, de pildă, că si-a verificat și aptitudinile muzicale: „M-am apucat și de muzică. Am început prin a învăța viola, după care am continuat cu vioara, pentru că am fost dat afară de la violă. Am fost dat afară și de la vioară! Nu, nu pentru că eram leneș, ci pentru că eram afon! Pe urmă, am ajuns la tobe și mai apoi am ajuns într-un cor … Acolo am dat de un profesor, un evreu ungur – avea un nume celebru, Rakoţi îl chema – care avea o ureche muzicală teribilă și care a declarat, fără menajamente, că nu am niciun fel de talent și că ar fi mai bine să îmi văd de treabă”!10
Plecarea sa la studii în București a văzut-o ca pe un început, dar și ca pe un sfârșit: „era o mică emigrare, o migraţie, dar şi asta a fost controlată, pentru că nu am plecat în străinătate. Ştii cum era atunci, puneai capăt unor relaţii, cum ar fi relaţiile tale familiale. Nu, eu am ţinut contactul permanent cu părinţii, cu lumea mea. Nu am plecat definitiv, am stat aşa, ombilical, legat de Târgu-Jiu, de părinţii mei şi de-asta mi-a fost bine într-un fel şi mi-a fost comod şi nu am resimţit acea plecare extrem de agresiv. Dar n-aş fi rămas, pentru nimic în lume, deşi am avut posibilitatea, în străinătate. Tocmai din această nevoie de pământul ăsta, de părinţii mei şi de prietenii mei… de câte ori reveneam în țară, imi venea să plâng”11.
Horațiu Mălăele crede în mîna destinului. Întrebat fiind dacă meseria de actor „te alege sau mai degrabă e aleasă?”, el a răspuns: „De obicei, răspunsul este: meseria m-a ales pe mine, deşi nu prea văd cum. L-am dat şi eu în multe interviuri. Până la urmă, tu alegi, dar… Eu cred în destin, cred că destinul ne-a adunat pe noi doi în faţa acestui interviu… Eu cred că am dat la Teatru şi pentru că m-am împiedicat de Teatrul Bulandra, mergând pe străzi şi zicându-mi că poate văd şi eu un spectacol, aşa, să văd ce înseamnă un spectacol în Bucureşti. Şi-atunci am văzut marile noastre spectacole memorabile, cu actorii noştri în perioada lor fastă, mai vie ca niciodată, pe Toma Caragiu, pe profesorul meu, Octavian Cotescu, pe Gina Patrichi, pe George Constantin şi pe mulţi alţii. Văzându-i, am fost atât de marcat şi atât de emoţionat, încât…”12. Va urma
Sorin Buliga
9. Gogonea Vasile, Educația… și lecția de viață – Horațiu Mălăele: „M-am îmbrăcat în negru, pentru că am înțeles că sunteți morți după mine!”, Gorjeanul, 29 iunie 2017, Târgu Jiu.
10. Ibidem.
11. Marius Tucă (op. cit).
12. Ibidem.
