Invazia Poloniei – începutul celui de-al Doilea Război Mondial
La 1 septembrie 1939, în urma înţelegerilor secrete stabilite prin ticălosul Pact Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939, Germania hitleristă invadează Polonia. Se declanşa, cu această ofensivă, cel de-al Doilea Război Mondial.
La 17 septembrie, URSS începuse şi ea agresiunea asupra ţării slave din centrul Europei (masacrului de la Katyn din primăvara lui 1940 îi vor cădea victime nu mai puţin de 22.500 de militari şi civili polonezi!). Nepregătită pentru a face faţă celor două invazii, Polonia îşi trimite Guvernul şi Tezaurul ţării în refugiu, în România. Printre ţările, deocamdată, neimplicate în acţiuni beligerante, Ungaria şi România (dar şi Letonia, Lituania, Suedia, Spania, Elveţia), consimt, în baza convenţiilor internaţionale, să primească refugiaţi de război. Potrivit Convenţiei a V-a de la Haga, statul român, ca stat neutru, avea să-i cazeze până la sfârşitul războiului, însă evenimentele interne şi internaţionale au luat o turnură din ce în ce mai nefavorabilă acestor refugiaţi, mai ales în 1940, prin apropierea României de Axă, culminând cu aderarea la planul Barbarosa (intrarea în război împotriva Uniunii Sovietice, la 22 iunie 1941).
Refugiul în România a zeci de mii de polonezi
Aşadar, după invadarea ţării lor şi după o rezistenţă precară, fără sorţi de izbândă în faţa maşinii de război germane, o mare parte dintre militarii şi civilii polonezi au trecut podul de peste Ceremuş (graniţă veche, încă din timpul lui Ştefan cel Mare) şi au pătruns în Moldova, începând cu 17 septembrie, înţelegând exact odioasele înţelegeri şi intenţii expansioniste ale marelui stat slav de la Răsărit în cârdăşie secretă cu Germania hitleristă. Statul român, văzându-se confruntat cu un foarte mare număr de refugiaţi polonezi, a trecut imediat la amenajarea unor tabere. Din rapoartele oficiale rezultă că numai în perioada 17-22 septembrie 1939 au pătruns în România 1087 ofiţeri şi 14.406 trupă. La 30 septembrie 1939 erau înregistraţi în evidenţele Comisiei pentru Ajutorarea Refugiaţilor şi în registrele Comisariatului General pentru Evidenţa şi Asistenţa Refugiaţilor Polonezi, 23.638 emigranţi de război. Numărul acestora, estimat la 24.000, la 11 octombrie 1939, de Crucea Roşie Internaţională, va scădea spre sfârşitul anului 1940, ca urmare a noii atitudini a statului român după abdicarea lui Carol al II-lea (6 septembrie) şi instaurarea dictaturii antonesciene, România pregătindu-se, prin înţelegeri secrete cu Hitler, să adere la politica Axei, ceea ce se va întâmpla neîntârziat, fiind antrenată în război în ideea recuperării unor teritorii pierdute (Basarabia, Bucovina, Ţinutul Herţei), dar uitând de cei patru ani apocaliptici în care Ardealul de Nord, anexat Ungariei horthyste, îşi trăia cel mai bestial martiraj din întreaga istorie a Principatului.
Tabere şi lagăre pentru refugiaţii de război
Cazaţi, iniţial, în 36 de lagăre mai mici, înfiinţate pe lângă anumite garnizoane militare, refugiaţii polonezi au fost apoi concentraţi în trei mari locaţii: Târgovişte (Comişani), Călimăneşti (Căciulata) şi Târgu-Jiu. Având regimul de viaţă al militarilor români, subofiţerii şi soldaţii polonezi încazarmaţi puteau „evada” ca să ajungă în ţările din vest, unde se înscriau în formaţiuni ce au luptat pentru eliberarea ţării lor. Astfel, cu acordul tacit al autorităţilor, grupuri masive de militari polonezi s-au îndreptat spre Elveţia, Franţa, Marea Britanie, luptând, aşadar, în unităţi naţionale poloneze, alături de aliaţi împotriva Germaniei hitleriste. Plecările din România au continuat în 1940, însă la 1 septembrie 1940 Guvernul german a suspendat repatrierile polonezilor, îngăduite la 14 aprilie 1940, tocmai din cauza unor mari mişcări de refugiaţi, din care făceau parte şi militari polonezi. Abia în decembrie 1940 au fost repatriaţi 2.344 de polonezi, restul de 1.663 militari au primit aviz de repatriere abia în februarie 1941. Există documente potrivit cărora toţi cei plecaţi în noiembrie 1940 spre Polonia au primit un substanţial ajutor pentru îmbrăcăminte (505.000 lei) şi alimente (200.000 lei). La 12 februarie 1941, toate taberele/lagărele de refugiaţi polonezi din România au fost închise, cei rămaşi în continuare în România fiind civili. Unii s-au repatriat în continuare, în diferite etape, alţii au continuat să rămână în România şi după Război, tocmai datorită regimului tolerant şi înţelegerii cu care fuseseră primiţi de populaţia locală. Nu de mult a fost editată de Carole Carbuny lucrarea „Trebuie să nu uităm. Memorii ale Holocaustului”/ We shall not forget! Memories of the Holocaust (Edit. Vogel Temple Saiah, 1994), din care foarte grăitoare sunt amintirile trăite de familia evreului polonez Julian Bussgang (Hauntig Memories), care va ajunge la Bucureşti, de unde sperau să imigreze în Palestina, aflată sub mandat britanic (abia în martie 1940, împreună cu alte familii de evrei, se vor îmbarca pe un vapor cu destinaţia Haifa).(va urma)
Documentar de Zenovie CÂRLUGEA
