Ontosul ne este înţesat cu insecuritate socio-economică, analfabeţi, mereu mai mulţi analfabeţi, ignoranţi şi ticăloşi, farisei şi infractori. Existenţa ne este riguroasă, tristă şi năpădită de cele mai diverse griji. Viaţa angoasantă ce ne este dată, zămisleşte şerpi şi nonvalori, pesimism şi nimicnicie. Îmi răscolesc fiori stihurile marelui Adrian Păunescu: „Ferească Dumnezeu de ţara-n care/ Nimic nu merge şi-s blocate toate/ Şi-n care nicio inimă nu bate/ Şi-i sărbătoare doar când omul moare”.
Vine mohorâta toamnă cu mustul ei dulce, încărcată cu optimism, dar şi plină de îngrijorare. Bate la uşă toamna şi biciuitoarea iarnă, care ne pot picura în suflet întuneric, convulsii, frig şi amărăciune. Începe, mai mereu, cu ziua celor plecaţi de la noi şi lumea viilor buluceşte spre cimitire cu buchete de regrete şi cu ochii plouaţi cu lacrimi sfinte, cu lumânări şi cu credinţa că cei morţi vor sfredeli printre lacrimile amintirii. Nu ştiu dacă cei care şi-au luat adio se vor bucura de acest obicei psalmic, el rămâne totuşi, frumos şi catarctic deopotrivă, iar cei aflaţi dincolo de noi merită asta. Stai aşa pe gânduri şi te întrebi: nu meritau, oare, mai multă iubire, atenţie, stimă, timp, o floare când erau cu noi. O vorbă bună, un zâmbet sincer aduce tihnă şi armonie, purificare şi echilibru sufletesc.
Intrăm în toamnă înnourată şi tristă, ploioasă şi, se pare, friguroasă. Paremiologic gândind, a trecut Sfânta Maria şi leapădă pălăria. Dar şi mai îngrijorător, vine frigul, se înmulţesc ploile, cresc şi preţurile; năpădesc facturile oripilante la gaz, la lumină, până şi apa secătuieşte portofelul, fiindcă anii sâcâitori de criză nu numai că nu trec, ci, precum se vede, ne sugrumă şi osândesc, fără milă, la sărăcie şi negură. Plătim în dreapta, plătim în stânga, plătim că aşa ne ordonă Banca Mondială, plătim din cauza dreptei, trâmbiţează unii, plătim din cauza stângii, exclamă alţii, se caută mereu un ţap ispăşitor căruia să-i aruncăm în spinare spaima ce ne apasă zi de zi, dar omul de rând, cel batjocorit impardonabil, cel care pătimeşte, nu-i lipsit de valoare, s-a obişnuit totuşi să rabde mult, este necesar să înveţe ce-i de neuitat.
Intrăm în iarnă, după un an prost cu secetă ori inundaţiile catastrofale din vară ce au pus agricultura pe butuci, a pârjolit sau înecat întinse ogoare şi pajişti fertile, au plesnit şi frânat dezvoltarea economică şi consolidat sărăcia şi tristeţea insecurităţii zilei de mâine.
Un an plural infertil, ce a pus economic, sănătatea , învăţământul, moralitatea şi ruşinea la pământ, şi zău că nu seceta ori abundentele ploi sunt de vină. Numărul pişicherilor, sforarilor şi şarlatanilor este mereu mai mare; pe aceste ticăloase meandre marele latifundiar, vaporeanul Băselu, se înscrie cu majuscule despotice. Un an prost, fiindcă suntem mai înfometaţi şi, mai stresaţi, după cum ne informează statisticile, dar şi cotidianul fiecăruia neguros, trist şi cu frisoane îmbibat. E tot mai palidă buna dispoziţie, mereu mai bulucită starea normală a organismului uman şi a societăţii omeneşti. Întristarea marelui Ovidiu s-a înrădăcinat în casele multor români:
„Destinul mă priveşte cu ochi sfidători,/ Şi când văd ţara asta şi-ai săi locuitori/ Şi grai, şi obiceiuri – de jale sunt pătruns/ Când mă gândesc mai bine ce-am fost şi ce-am ajuns!”
Un an îmbibat cu frisoane şi nesăbuite convulsii, deoarece la noi, acel joie de vivre, acea bucurie de a trăi nu se vede nici cu lupa, nici la microscop, bezna este mereu mai deasă, grijile şi tulburările curg niagare, insecuritatea de iţeşte, se furişează de după colţ, speranţa fuge cu linia orizontului, iar Traian Băsescu îşi bate joc de noi cu nonşalanţă.
Prosperă ceva în condiţiuni optime şi de tihnă aducătoare? Binele şi frumosul, adevărul şi decenţa sunt înlocuite cu impostura şi mojicia, grobianismul şi fariseismul, minciuna şi imbecilitatea, ura şi analfabetismul. Ne-au năpădit şarlatanii ce cultivă şpaga, mita, desfrâul şi corupţia, sărăcia şi suferinţa în cele mai diverse forme.
Greşelile se plătesc, se ştie. Din nefericire, nu întotdeauna egal şi de către toţi făptuitorii de rău. Sunt ticăloşi care omoară, distrug, fură şi nu păţesc nimic; îi ocroteşte legea, având ori ba imunitatea îmbietoare la jigodisme. Greşesc, fără îndoială, farsorii, cei ce promit marea cu sarea, cei ce înşeală şi fură pe rupte, greşesc însă, şi cei care aleg să fie-nşelaţi.
Este timpul să ne trezim din lâncezeala în care pătimim, să ne scuturăm de praful odios al supunerii faţă de tirani şi despoţi, latifundiari şi alcoolici. Vaporeanul şi clica acompaniatoare au jefuit România. Este timpul să ne trezim din aiureală, din minciunile demente şi să gândim cu capul nostru. Să analizăm corect, lucid, raţional, sistemic, global şi predictiv pentru o Românie prosperă şi de tihnă roditoare plină. Se apropie timpul când putem investi în Speranţă şi materializarea vremii de a schimba stagnarea în progres şi decătuşare creatoare de valori perene. Putem, suntem capabili de schimbare şi devenire în bine şi demnitate, onoare şi elevată eleganţă. Totul depinde de noi, de perspicacitatea şi măsura forţei noastre intelectuale. Avem în noi puterea să decontăm grâul de neghină, adevărul de minciună, faţa reală de masca oripilantă, ideea profundă de hă-hă-ială bahică, sforăitoare şi de necazuri aducătoare.
Optimist din fire, eu gândesc aşa: după noiembrie cel umed şi neguros, trist şi de zăbale dezgustătoare plin, vine decembrie cu albul zăpezii, în care soarele, chiar şi iarna, aprinde briliante, spulberă impostorii, lasă drumul liber spre progres şi plurală prosperitate. Că ele sunt acolo, în voinţa, puterea şi ştiinţa noastră. Acolo sunt vrerile, promisiunile şi pasiunile evlavice ale Naşterii Domnului, care, din moşi-strămoşi, ne-a îndemnat să credem în Iubire, Speranţă şi Cucernicie. În felul acest, orizontul se deschide şi se apropie cu lumină, frumuseţe şi senin, cu raze de mărire şi onoare socio-economică şi educaţională, moralitate, cultură, ştiinţă şi dragoste, credinţă şi muncă. Aici e cheia, iar noi suntem purtătorii ei.
Prof. univ. dr. Grigore Drondoe
