Recenta apariție editorială, Zâmbet tras pe roată (Ed. „Academica Brâncuși”, Tg.-Jiu, 2012, 362 p.) este o lucrare aparte în bogata bibliografie a cunoscutului eseist și scriitor gorjean Grigore Smeu. Deși anumite elemente biografice le cunoaștem din alte scrieri precedente (precum romanul „Transplant de vocație”, din 2007, sau tratatul „Istoria esteticii românești”, I – 2008, II – 2009), cartea de față acoperă, factologic, aproape șase decenii de viață, mai exact zis intervalul cuprins între înscrierea la liceu (1941) până în vremea mai apropiată nouă (pensionarea autorului din 1995 și puțin mai încoace).
Având eminamente un caracter memorialistic, Zâmbet tras pe roată este o scriere care depășește confortabilul canon al acestei specii de frontieră, configurându-se drept o îndurerată mărturisire de credință (cu valoare intențional-terapeutică), dar și o dezbatere de idei. Are, așadar, profil beletristic, dar și caracter de eseu pe o anumită tematică. Este vorba, altfel zis, de o memorialistică foarte aplicată la realitățile românești din intervalul amintit, scoțând în evidență statutul și tribulațiile specifice ale unui destin de cercetător științific, prob și onest, angajat vreme de 45 de ani în activitatea Institutului de Filosofie al Academiei Române. Avem de a face, așadar, nu cu o simplă consemnare memorialistică, ci cu o carte de analiză spectrală a atmosferei în care s-a desfășurat activitatea de cercetare în știința românească, „în epoci foarte capricioase” și „negre în cerul gurii”, după cum ne precizează autorul atât într-o epistolă cât și într-o dedicație: „Dacă nu mă înșel, despre așa ceva nu s-a mai scris. Oricum, nu o carte de memorii, cu asemenea temă…” Desigur, dl Grigore Smeu are perfectă dreptate: o carte care să urmărească destinul unui cercetător român în vremuri vitrege nu prea s-a scris, cu atât mai mult cu cât este vorba de un domeniu umanist, foarte sensibil la tectonica ideologică a vremurilor. Cu atât mai interesantă este această scriere cu cât, evocând propriu-i destin de la angajarea sa în domeniul cercetării academice (1950) până la pensionarea din 1995, autorul reface nu numai atmosfera vremurilor lăsate în urmă, dar introduce în scriere întâmplări, oameni și evenimente menite a-i contura profilul moral și profesional, opțiunile existențiale și ideatice. Protagonist și martor al cercetării științifice în noua instituție creată în condițiile noului regim, autorul reușește a ne da o imagine exactă a ceea ce era și dorea să fie 
Institutul de Filosofie al Academiei, la care va ucenici încă din primul an de facultate (1950). În același stadiu „de ucenicie” se afla și instituția respectivă „cu debutul unor experiențe utile, însă, deocamdată, cât se poate de modeste în orgolioasa și însingurata lume a cercetării științifice profesioniste”. Sub autoritatea profesorului C.I. Gulian, care conducea activ secția de filosofie a institutului mare (al cărei director era Mihail Ralea), tânărul student gorjean se va forma, ca specialist, într-un climat nu tocmai confortabil, dacă avem în vedere că „atunci, în deceniul al șaselea, dogmatismul gândirii leniniste solicita imperios ca totul să fie trecut prin purgatoriul neantizant al luptei de clasă, aceasta amuțind, la rândul ei, magnificul joc al lumii spiritului prin despicarea lui în două tabere războinice: «materialismul» și «idealismul», război ce a intoxicat o generație întreagă cu zăngănitul săbiilor sale.” Se înțelege de la sine că, de-a lungul existenței sale, acest Institut de Filosofie „a avut o viață, ideatic vorbind, deloc ușoară, complicată și complexă, cu eșecuri dar și unele realizări nuanțate ce nu pot fi în chip stupid contestate”. În fața unei atari „antinomizări războinice”, ce răvășea întreaga societate românească, factorii de decizie din institut, ca și colectivul în ansamblu, au adoptat nu o dată anumite „tehnici de evadare din propria-i capcană istorică, rămânând, totodată, pe linia de plutire a vremii.” Poate din cauza acestei „pendulări dilematice”, Institutul de Filosofie nu s-a bucurat de cine știe ce elogii din partea regimului totalitar.” În fața pustiitorului „reducționism proletcultist” (vezi teoria leninistă a reflectării), institutul a fost ferit de „excese compromițătoare”, comunicarea din partea acestuia înregistrând tonuri prudente, temperate, nu o dată de autentică elevație spirituală. Odată puși în temă cu problematica scrierii, autorul evocă, începând cu capitolul al II-lea, momentul 1941, când, „ieșit pentru totdeauna din veșnicia lumii țărănești”, va merge să urmeze cursurile Liceului «Tudor Vladimirescu» din Târgu-Jiu. Elevul model și mereu premiant din primele clase va descoperi, mai apoi, printr-o nestăvilită sete de cunoaștere, „ideația schopenhaueriană” și adevărata lume a ideilor elevate. Dar, neatent la „scrâșnetul urii reducționiste”, va cunoaște, încă din acești ani, urmările delațiunii colegiale, intrând, încă din acești ani, în vizorul Securității ca „un mucos” ce se opune „noului regim” de democrație populară (o teribilă cacofonie, vorba lui Blaga!). Consecințele episodului cu pricina le va simți atât în anii studenției sale, când, etichetat ca „fiu de chiaburi”, este exmatriculat (pentru a fi reprimit, apoi), cât și de-a lungul carierei de cercetător, când principalele sale obsesii abstracte erau acelea ale unui învederat estetician. De-a lungul studenției, autorul trăiește, așadar, tot atâtea „puseuri ale spaimei”, simțind în juru-i „contururile insidioase ale unui lanț al suspiciunii”. Imputându-i-se originea socială „chiaburească” (provenea dintr-o familie de țărani „mijlocași”, ceva spre…chiaburi, cum remarcase inițial secretara facultății!), studentul și ucenicul din cercetare nu putea evita „vânătoarea de vrăjitoare” ce bântuia în rândurile tineretului estudiantin, dar, mânat mereu de un exact spirit al onestității și probității morale, va reuși să pareze astfel de lovituri și insinuări, rămânând pe făgașul firesc al destinului său. Depășind și această epocă a „asanărilor partinice” (când unul din tartorii ideologiei era profesorul Tismăneanu , tatăl actualului militant în condamnarea comunismului!), proaspătul licențiat în filosofie (1953) va obține și decizia de încadrare la Institutul de Filosofie (instituție despărțită de istorie și devenind de sine stătătoare), cu un salariu de mizerie, condiție care nu se va schimba odată cu trecerea anilor: „Mi-a trebuit prea mult timp să «cresc» și să-mi dau definitiv seama că în România – și cea comunistă și aceea post comunistă – profesiunea de cercetător este, din punct de vedere material, una de om nevoiaș, dacă nu de-a dreptul sărac.” Dincolo, însă, de anii de început dominați de „incertitudini” și „lălăială dogmatică”, protagonistul va opta, în 1956, odată cu înființarea sectorului de estetică pentru această disciplină, aflată și ea la începuturi. „Legalizarea sectorului de estetică”, în cadrul căruia va lucra „ca estetician profesionist”, era o mare promisiune pentru tânărul cercetător, care, dincolo de atâtea și atâtea tracasări ideologice și organizatorice, dincolo de angajarea sa în obligatoriile „colective de cercetare” tematică, se va impune ca o voce distinctă în cercetarea estetică românească, prin Sensuri ale frumosului în estetica românească (1969), Repere estetice în satul românesc 1973), Esteticul cotidian în lumea de azi (1992), totul culminând cu tratatul de Istoria esteticii românești (I, 2008; II, 2009), singura lucrare de acest fel din cultura românească, care, pentru a fi scris, i-a impus autorului pensionarea mai devreme de termen, începând cu 1 septembrie 1995, după 45 de ani de cercetare neîntreruptă în cadrul structurilor academice amintite. Specializându-se, așadar, în domeniul esteticii (printr-un studiu asiduu, dar și prin călătorii de documentare la Moscova, Leningrad, Praga, Budapesta, Sofia, Chișinău), dl Grigore Smeu și-a luat ca sprijin în cercetarea sa ideatică domeniul literaturii, dar și pe cel al artelor plastice, de aici rezultând cercetări la fel de interesante: Previzibil și imprevizibil în epică (1972), Relația social-autonom în artă (1976), Interdependența valorilor în literatură (1987), Marin Preda – o filosofie a naturii (1994), Libertatea artistică în literatura română (2005). Mult mai apropiat de lumea literaturii, printr-o congeneră sensibilitate cu htonicul și cosmicul, să amintim aici și volumele sale de poezii și proză (romane și nuvele), remarcabile printr-o acută viziune a elementarului, dar și prin cursivitatea ideatică, prin expresivitatea unui realism brut, netrucat și totuși transfigurat. Este de remarcat o percepție infinitezimală a naturii în sens uranian, generatoare de pagini antologice, îndeosebi în proza literară. Având, așadar, ca temă destinul unui cercetător, scrierea nu putea face abstracție de întâmplări mai concrete sau mai prozaice. Anii de tinerețe ai cuplului (care se dovedește trainic, în ciuda unor neplăceri și greutăți survenite), creșterea copilului, atmosfera de institut îmbâcsită de presiuni ideologice și interese meschine (institut care, vorba unui coleg ce va ispăși pentru această observație, „este atât de inutil încât va dura veșnic!”), teroarea anilor 50 când unii din colegii săi vor lua drumul închisorilor iar soția sa, profesoară de istorie, va ajunge „muncitoare necalificată într-o fabrică”, fiind angajată abia după doi ani de șomaj, boala survenită „pe un fond de epuizare generală” ce îl va face pacientul unor instituții de sănătate, apoi „anii «tranziției» care au urmat evenimentelor din decembrie 1989” și, în sfârșit, hotărârea de a se pensiona mai devreme pentru a-și scrie opera visată a vieții sale de cercetător – toate acestea se împletesc într-o scriere memorialistică specială cu accent pe reliefarea unui destin aparte. „Un cercetător profesionist se formează și se maturizează greu”, scrie la începutul capitolului al VIII-lea autorul, amintind totodată de unele „încetineli” și „poticneli”, dar și de acele momente de iluminare și revelație ce nu întârzie să apară, câtă vreme pasiunea devine a doua natură a individului. În acest sens, apar în paginile pline de o anume fervoare memorialistic-eseistică unele exemple de individualități ce stârnesc admirație și o sinceră prețuire (Vasile Dem Zamfirescu, Gabriel Liiceanu, Angela Botez). Nu de aceleași aprecieri se bucură alte figuri din lumea culturală românească, bunăoară Mircea Dinescu (necoptul președinte al Uniunii Scriitorilor și, iată, atât de descurcăreț), Laurențiu Ulici (setos de putere și plin de sine), spre deosebire de cei ce le-au urmat, Eugen Uricariu sau Nicolae Manolescu (astfel de evocări episodice ies din cadrul propriu-zis al duratei memorialistice propuse, ca niște fire de legătură cu realități mai apropiate nouă, posibile tatonări ale unui viitor op…). „Aproape nimic din paginile acestor memorii, saturate de un zâmbet tras pe roată, nu exprimă toleranță și nu îndeamnă spre ipocrite comentarii” (p. 270). Și, pe bună dreptate, scrierea nu intenționează să fardeze o biografie, dimpotrivă autorul recunoaște și anumite limite ale tinereții când „am etalat și eu niscai «virtuți» ale «realismului socialist»”, ani de „incertitudini” ori de „lălăială dogmatică”… Dincolo, însă, de aceste netrucate sincerități, asumate cu spirit de ironie lucidă, iese în evidență statura morală și profesională a cercetătorului, onestitatea, reflexivitatea oarecum introvertită și acel spirit tonic de încredere în valori, grație cărora a reușit să-și încununeze cei 45 de ani de cercetător profesionist cu lucrări fundamentale. Oroarea față de noul tip de cercetare „planificat-integratoare” în epoca postdecembristă a așa-ziselor „deschideri” europene, dorința de a ieși din țarcul cercetării „colectiviste” și de a se afirma cu contribuții integrale în domeniul asumat, dau cercetătorului Grigore Smeu acea distinctă aură a propriei valori și recunoașteri. Ideea mai veche că specificitatea cercetătorului este aceea a „omului fără însușiri” (cum ar ilustra Robert Musil, prin personajul său, Ulrich) nu este o simplă figură de stil, ci o realitate mult mai profundă, care implică conștiință de sine, gratuitate estetică și o neistovită sete de cunoaștere, de exersare cu rigoare a «reveriei» suficientă sieși. Zâmbet tras pe roată este o amară rememorare autobiografică, survenită într-un moment de clarificare decisivă, o monografie a profesiunii de cercetător științific în structurile academice, un fel de intrare în efigie a unui estetician învederat și literat degustător de sublime reverii.
Zenovie CÂRLUGEA
NB. Apărută într-o editură locală, scriitorul ne-a atras atenția asupra fragilei execuții tehnice – într-adevăr, la sfârșitul lecturii, toate filele cărții s-au desprins, „ca o sferă de păpădie în adierea vântului” sau „ca fulgii dintr-o privighetoare atinsă de glonț”! Ceea ce, de fapt, i-am comunicat și autorului! Aviz, așadar, editurii! Și îngrijitorului de carte, amicul nostru, prof. univ. dr. Ion Mocioi! Pentru că e păcat ca asemenea pur-sânge să fie încredințat unui potir neadecvat! Avem și o sugestie: îl rugăm pe distinsul rector al UCB, prof. univ. Moise Bojincă, să recomande lucrătorilor din cadrul editurii o vizită de documentare la Fratele Mai Mare, SC PRODCOM srl Tg.-Jiu (director: Ninel Cinciulescu), tipografie ce nu comite asemenea rateuri tehnice!
