Mai întâi a fost ASL, PLS (age, sex, location, please – vârsta, sexul, locaţia, te rog) şi mircul. Fată serioasă, caut domn înstărit în vederea căsătoriei. Faza s-a învechit destul de repede, ca pâinea prost făcută. N-am fost niciodată un adept al întâlnirilor pe internet.
Pot spune că-l folosesc, nu mă las folosit. După aia a fost MySpace şi Hi5 şi, dintr-o dată aveam 1500 de prieteni pe care nu îi văzusem în viaţa mea. Ce mai! Om de societate! Salutul vremii suna cam aşa: Salut! Vrei să fii prietenul meu! Nu te cunosc, dar mai am de făcut 15 prieteni şi ajung la 1000. Te rog! Vrei? Şi asta s-a învechit şi lumea s-a plictisit evident de prea multă prietenie ce 
plutea în aerele internautice. Apoi, messengerul de toate soiurile a devenit locul de întâlnire al prietenilor pe care oricum nu-i cunoşteam de pe MyFace (n.r. MySpace). “Salut, fată! Auzi, tu pe la ce oră intri? (pe messenger)” se poartă acum în rândul prietenilor mei. Fie că vrei, fie că nu vrei, afli dacă prietenul tău doarme, mănâncă, se duce la baie, e ocupat, se frezează, se rujează etc. Nu trebuie decât să deschizi messengerul şi să priveşti la statusul lui. Ferească să lipseşti o zi de pe mess, că eşti automat dat dispărut! “Nu te-am văzut ieri pe mess? Eşti bine?” ar suna întrebarea tipică a adolescentului european. OMG, LOL, BRB, 10x. Limba română se îmbogăţeşte pe zi ce trece cu neologisme, care mai de care mai creţe şi mai colorate.
Facebook mania
Dacă nu ai cont de Facebook înseamnă că nu exişti! Eu am avut grijă să fiu printre primii care şi-au făcut cont pe această reţea de socializare care a răsturnat cu fundul în sus ideea de profil pe internet. Poţi face un interviu cu o personalitate doar vizitându-i contul de facebook şi alegând răspunsurile la întrebările tale din preferinţele respectivului. Ce fel de mâncare îi place, ce muzică ascultă, ce motto are, religia, orientarea politică, studiile, unde lucrează, cu cine e căsătorit sau combinat, câţi fraţi are, cum se numesc, ce seriale şi filme urmăreşte, dacă e fan sport sau e genu’ mai filozof. Orice vrei. Mai ceva ca la vechea Securitate! Informaţii puse la dispoziţie de către client din proprie iniţiativă. De bună voie şi nesilit de nimeni. Cu twitteru’ mai am un pic şi mă prind care e faza! De ce să urmăresc pe cineva? Sau să mă las urmărit? “Aveţi 4 urmăritori”. Ca în filmele proaste cu poliţişti, care se petrec de regulă în Hong Kong şi includ un tip exagerat de mânjit pe faţă cu sânge şi dracu’ ştie ce altceva, care salvează pe toţi. (şi nu mă refer la Chuck Norris!). Orice ar fi, eu tot mă dau pe Facebook şi pe Twitter. Pentru că pot şi pentru că am cu ce!
Silviu Popescu
