Dobitocu’ care lucrează toată ziua la „biropat” visează printre altele la copii, ipotecă, leasing la maşină pe cât mai mulţi ani (ca să-şi permită să mai şi mănânce), termopan, gresie, faianţă apretată, trei amante şi trei neveste, concediu de odihnă la mare pentru jumătate din an, prime de Crăciun şi de Paşti.
Cam acesta e nivelul maxim de realitate la care ar spera el să ajungă vreodată. Şi nici nu poţi să-i ceri mai mult pentru ca aşa l-a fătat mă-sa, defect! În lumea lui mică, redusă n-are decât să-şi bage capu’ în nisip şi să aştepte să se schimbe ceva. Cu nisipu’ în urechi şi paranoia în sistem, el îşi aşteaptă cuminte inevitabilul sfârşit. Idealul descompus şi reasamblat bucată cu bucată începe să dea erori grave de windows. Numai bine, că oricum s-ar fi „morfat” în ceva hidos! Un om bătrân, plin de regrete.
Elodia îi face pe toţi!
„Biropatia” de care vorbeam afectează din ce în ce mai mulţi cetăţeni, le topeşte creierele şi-i transformă într-un fel de “omlette du fromage”. Proştii periculoşi se împrăştie ca atomii de uraniu îmbogăţit în timpul fisiunii nucleare. Cantitatea extraordinară de energie care se eliberează se risipeşte pe lucruri nesemnificative. Săli de sport, sensuri giratorii şi cam atât. Doar ar exploda! Din păcate, prostia nu moare. Sistemul imunitar românesc este la pământ. “SIDA intelectuală”, care se transmite acum mai uşor ca niciodată, infectează toate celulele sociale şi omoară organismul încet şi sigur. Uniformizarea asta imbecilă care a pus stăpânire pe sătucu’ nostru, demenţa şi strechea verbală mă zgârie pe creier ca o unghie trecută pe tablă. Nici nu pot să-mi bag degetele pe gât pentru că atunci aş murdări parchetu’ din cameră. În schimb merg pe stradă ca un zombie retardat şi zâmbesc (rânjesc, schiţez un rictus) ca un idiot ce sunt. Mă prefac. De ce, nu ştiu. Rămâne pentru mine un mister! Poate mai mare decât dispariţia inexplicabilă a Elodiei, fişa de înscriere în “Partidul Poporului” de pe prima pagină a site-ului televiziunii lu’ Dan Diaconescu sau maşina lu’ Fernando de la Caransebeş (care, între noi fie vorba, e un Opel Tigra second-hand). Pân’ la cutremur mai e de îndurat. Cu fata de la pagina trei pe retină şi o cafea în mâna stângă mai trece o zi. Vizuina iepurelui e adâncă şi labirintică iar eu sunt nehotărât. Pastila roşie sau pastila albastră?
Silviu Popescu
