GORJIUL şi GORJANUL

Sub acest titlu, într-un recent număr al ziarului „Adevărul”, marele scriitor Tudor Arghezi ne face – modest – o confesiune, care înregistrează totuşi în ea destinul unui om, pentru care s-au deschis cu dărnicie porţile atâtor temniţe. Domnia-sa n-a uitat însă «adăpostul» oferit de lagărul de la Tg.-Jiu, care – trezindu-i imagini autohtone – în noi dezmorţeşte vechi amintiri, în care l-am recunoscut: acelaşi caracter, cu aceeaş tărie, cu aceeaşi aleasă demnitate. – Artistul era înlănţuit!… Scriitorul Tudor Arghezi ne aduce o laudă personală şi un cuvânt de frumoasă preţuire tânărului nostru colaborator, Picador, recunoscând într’însul un real talent al satirei. Mulţumindu-i pentru cinstea ce face trudei noastre de fiecare zi, ne îngăduim a reda mai jos rândurile sale (Jean Bărbulescu):
«E aproape ridicol – scrie Arghezi – că şi ofensele, odată trecute în amintire, îţi fac plăcere să-ţi fie evocate.
Astfel, lagărul din Târgu-Jiu, trăit în 1943, pe la sfârşitul toamnei şi începutul iernii, îmi trece pe dinainte, oridecâteori ajunge până la mine un zvon sau mă întâlnesc cu câte unul din «colegii» de internare. Cei mai mulţi din ei pentru mine au dispărut. O simplă ştire banală de ziar, că proprietarul unui cal furat, la Novaci ori la Bumbeşti, dă recompensă cui îi va conserva iluzia că-l mai găseşte, joacă rolul unui declic. Imaginile lagărului se îmbulzesc. Sumedenii de privelişti şi personaje se succed într-un film al aducerilor aminte, fără sfârşit.
Oamenii, şi cei mai antipatici, cu care ai vieţuit un timp la închisoare, constrânşi la monotonia supravegheată a unui program jignitor pentru toţi, îţi reapar transfiguraţi, fiecare în dimensiunile şi culorile unei păpuşi, aruncată în sus şi jucată în labele de mâţă, ale destinului, amuzat să le zgârie şi să scoată din tărâţele lor o picătură de sânge. Iată-i trecând unul după altul în grupe şi convoaie, pe un petic de viaţă. Din cabanele lor de mucava la bucătărie, la atelier, la zăbrelele porţilor interioare. Prin crăpături se zăreşte carul cu boi al ţăranului liber, pe şoseaua notedă, străbătută la pas, cu copita şi opinca. şi opinca
A mai venit cineva de la Bucureşti cu două geamantane… Poate că-ţi aduce vreo scrisoare. E un nou deţinut însoţit de agentul de poliţie, însărcinat cu depozitarea lui în loc păzit cu sârmă ghimpată şi santinelă… Ce a mai făcut şi acesta?… Nu a făcut nimic. I-a scăpat o vorbă către prietenul de încredere, care l-a denunţat contra unui bon de plată achitat într-un birou confidenţial. Lumea îl împresoară: ce mai e nou? Individul nu prezintă niciun interes şi încercând să paradeze eroic, îi bate inima de o frică ascunsă.
Nu cred să existe o instituţie mai eficace pentru educarea şi apropierea oamenilor ca puşcăria, în toate formele ei, născocite de civilizaţia becului electric şi a transformatorului motorizat. Arta de a guverna cu lacăt şi cu condeiul amorţit are nevoie de acest indispensabil adjutant. Un bun reformator, purtător de grijă faţă de seminţia umană, va putea să şi facă un ideal din înmulţirea temniţelor organizate cu o porţie vastă pentru cultura în smerenia, umilinţa şi trivializarea sentimentului de independenţă, propice condiţiei umane.
Alte închisori şi arestări din timpul îndeletnicirilor mele de scrib, aproape le-am uitat, ori îmi amintesc de ele incidental, din când în când, prin coincidenţă fortuită. Lagărul din Tg-Jiu îmi e constant şi periodic prezent. La o săptămână, la două, poşta oltenească îmi aduce ziarul «Gorjanul». Cum sunt şi eu o ţâră Gorjan, odată prin lagăr şi odată prin descendenţă, mă reped numaidecât să-l desfac. Am neamuri de Tudori la Cărbuneşti, pe care nici nu le cunosc. Dar mi-e dor de ele. Materialul ziarului mă interesează orişicum şi orişicând, fie că un sătean are de vânzare două „dramuri” de pământ, fie că s-a sfinţit biserica din Huluba-Pociovalişte, ori că familia Pupăzan din Bârseşti face un parastas pentru fiul ei Paulică, decedat acum un an „după o suferinţă numai de două ore”.
Directorul ziarului, d. Jean Bărbulescu, îl scoate de 23 de ani. E un personaj scurtac, bondoc şi un om de mare ispravă, de care mă leagă o ineluctabilă suvenire. Lua drumul adeseori până la închisoare. Mă aştepta în biroul comandantului, colonelul Leoveanu, – alt mare om cumsecade – şi scotea din buzunarul paltonului, pentru deţinut, o sticlă de „apă minerală”. Clocea sub dop, de ani de zile, cel mai bun vin sau rachiu. La puşcărie, o picătură de drojdie e animatoare.
Ultimul număr al gazetei d-lui Jean Bărbulescu, care trebuie felicitat, descoperă şi un real talent de satiră strecurată. Semnătura Picador, din articolul „O recenzie cu reflecţii digitale” e revelatoare. Gorjul e sărac şi chinuit. Gorjul a dat pe Tudor Vladimirescu. Gorjul e viu. Gorjul gândeşte. Sus, Gorjule, sus!»
T. ARGHEZI („Gorjanul”, Anul XXIII, No 45, Tg.-Jiu, 11 Decembrie 1946, p. 1.)