Marele prieten al „copilului teribil al reportajului românesc”, cum l-a botezat pe nea Ilie Purcaru şi mai celebrul poet, prozator şi publicist gorjean Tudor Arghezi, este scriitorul vâlcean Ioan Barbu.
Acela care l-a sprijinit pe nea Ilie Purcaru în editarea volumelor de poezii Mausoleul Bunicii Beps şi Poeme/Poems, ediţie bilingă – română şi franceză -, lansat la Paris. Iar Ilie Purcaru, a cărui mamă a fost gorjeancă din Târgu Cărbuneşti şi care l-a învăţat limba franceză din copilărie, este şi traducătorul propriilor poeme în limba lui Voltaire.
Nea Ilie Purcaru i-a lăsat generosului Ioan Barbu un manuscris autobiografic „Cine sunt”. La care s-au adăugat memoriile ori amintirile acelora care l-au cunoscut, rotunjindu-se astfel un volum nou în colecţia PRO HONOREM, semnat de Ilie Purcaru şi apărut la Editura Antim Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 2014. Ca unul ce i-am fost coleg la revista FLACĂRA, condusă de Poetul Naţional Adrian Păunescu, şi sper eu că şi prieten am scris două texte reluate în bijuteria de volum omagial lansat sâmbătă la Râmnicu Vâlcea, pe coperta căruia e reprodusă şi o fotografie portret realizată de mine.
Scriitori din Bucureşti, Cluj, Alba Iulia şi Gorj au avut ocazia de a-şi depăna amintiri dragi şi neştiute despre Imensul jurnalist – de bună seamă cel mai talentat din ultimii 50 de ani ai secolului trecut şi anii de început ai mileniului trei – poetul şi cărturarul de o rară modestie Ilie Purcaru.
La manifestarea omagială organizată de scriitorul Ioan Barbu s-au aniversat şi 24 de ani de apariţie ai primului ziar privat din România – Curierul de Vâlcea, al cărui prestigios colaborator a fost şi Ilie Purcaru. S-au acordat şi premii, Marele Premiu pentru poezie revenindu-i gorjeanului Nicolae Dragoş, ale cărui însemnări despre cel care „A fost şi este” Ilie Purcaru le reproducem mai jos.
NICOLAE ROŞCA
„A FOST şi ESTE!”
Între ziariştii care şi-au ilustrat cu strălucire vocaţia publicistică prin scrierile ce au luminat paginile publicaţiilor româneşti, dovedindu-se totodată şi inspiraţi arhitecţi de gazete, numele lui Ilie Purcaru se cuvine, fără îndoială, rostit cu întâietate.
Peste o jumătate de veac, reportajele sale, prezentând realităţi, evenimente şi, mai cu seamă, oameni de pe întreg cuprinsul românesc şi din diverse ţări ale lumii, ştiind să descifreze cu discernământ, cu luciditate ce era esenţial şi demn de a fi cunoscut, anchetele publicistice cu subiecte de major interes, interviurile cu personalităţi reprezentative, cu deosebire pentru viaţa culturală, dar nu numai, fac parte din vasta cronică la zi a celor 50 de ani din veacul trecut şi a primilor ani din cel de-al treilea mileniu, câţi i-au mai fost daţi să trăiască. Fiindcă marele reporter a fost răpit vieţii nedrept şi înainte de vreme, spre nedumerita şi greaua îndurerare a prietenilor, mulţi, care 1-au preţuit pentru harul său, pentru alesele calităţi şi dăruirea ce i-a însoţit, de-a lungul deceniilor, faptele scriitoriceşti şi atitudinile civice.
În paginile unei istorii a presei şi culturii naţionale, ziaristul de ample orizonturi Ilie Purcaru, poetul de pregnantă originalitate şi subtile asumări estetice, discipol al unor maeştri ai versului – Tudor Arghezi, Ion Barbu, poate cu un accent în plus, Mateiu Caragiale – îşi are un loc distinct.
În amintirea celor care 1-am cunoscut îndeaproape, mai cu seamă a celor ce am avut şansa de a împărţi nemijlocit satisfacţiile unor izbânzi profesionale, precum şi de a traversa, nu odată, cu puternice nelinişti momentele de derută datorate unor obtuze rigori şi aberante decizii, de care presa noastră nu a fost ocolită, Ilie Purcaru îşi are un loc mereu de amintit, ca o prezenţă luminos conturată.
Preocupat să-i adun pentru această rememorare, în neîncăpătorul spaţiu al cuvintelor, chipul şi momente în care ne-am aflat laolaltă, m-am întrebat: „Când i-am auzit rostit pentru întâia oară numele, cum 1-am cunoscut?”
Am realizat că momentul a avut loc demult, tare de multă vreme, când i-am auzit rostit numele, care, prin miraculoase meandre ale memoriei, m-a însoţit ani buni, până ce mi-a fost dat să-1 cunosc şi pe purtătorul lui…
Eram elev în clasa a X-a a Liceului „Traian” din Turnu Severin, în anul 1955. Profesorul meu de română, sobrul şi distinsul intelectual Dumitru Papadopol, aproape m-a somat să mărturisesc ceea ce voiam să păstrez numai pentru mine, ca o taină ce nu s-ar fi îngăduit a fi cunoscută şi altora. „Ştiu că scrii! Să nu-mi spui că nu scrii! Poezii? ” — mă interogase pe un ton ultimativ, cu vocea păstrând intensităţi egale la pronunţarea cuvintelor, care interziceau totuşi să fie contrazis. Se grăbea să intre la „ora de română”, la una din clasele alăturate celei spre care mă îndreptam şi eu. Profesorul nostru era de o proverbială punctualitate. Nu-şi îngăduia să-şi amâne intrarea în clasă nici măcar cu un minut, după ce înceta sunetul clopoţelului, purtat pe coridoarele liceului de elevul de serviciu pe şcoală, anunţând încheierea scurtei pauze dintre ore, mult prea scurte pauze pentru noi, elevii. Aşa că profesorul şi-a formulat grăbit invitaţia: „Vino, după oră, la cancelarie să vorbim!” După oră, m-am prezentat cu timiditate la cancelaria profesorilor, la uşa căreia, doar în situaţii excepţionale, vreun elev cuteza să bată. Fireşte, cu sfială; cel mai adesea cu teamă. Şi aşa a aflat „profesorul meu de română”, căruia îi datorez enorm de mult în privinţa orientării pentru viitoarea opţiune profesională, „ce şi de când scriam”. Iar după ce, peste câteva zile, i-am încredinţat cu emoţie de nedescris unele din şcolăreştile mele „exerciţii lirice”, aveam să primesc din partea-i cele dintâi aprecieri şi observaţii deloc tributare menajamentelor excesive. Dar mai cu seamă să-mi încredinţeze din preţioasa-i bibliotecă, în semn de încredere, volume de versuri ale unor poeţi care „absentau” din manualele şcolare ale vremii. Cum aş putea uita că mi-a împrumutat să citesc cartea de debut editorial a lui Arghezi, „Cuvinte potrivite”, „ediţie princeps” – cum m-a avertizat – cerându-mi s-o păstrez cu grijă şi să nu o arăt nimănui?
Cam în acea vreme, la una din orele de literatură avea să ne vorbească, în treacăt, despre poezia tinerilor. Privind către mine (sau aşa mi s-a părut) a rostit şi numele unui tânăr, însoţindu-1 cam de următoarele cuvinte: „Şi în Oltenia, la Craiova, avem un tânăr ale cărui versuri pot anunţa un viitor poet, care s-ar putea alătura tânărului moldovean de mare talent, Nicolae Labiş. Tânărul din Craiova se numeşte Ilie Purcaru”. A mai adăugat, exemplificând, şi câteva versuri desprinse dintr-o poezie a acestuia. Mi-au rămas în memorie până azi din versurile citate: „Şi am dragi prieteni/ Brazi cu negre cetini”. Negre ori mândre?, nu ştiu exact.
Peste ani, după ce de nenumărate ori i-am întâlnit semnătura însoţind reportaje scrise cu alese şi avântate cuvinte, înavuţite de metafore de pregnantă expresivitate, în fraze armonios alcătuite, aveam să-1 cunosc îndeaproape pe inconfundabilul reporter, devenit un reper pentru aspiranţii la nobila şi exigenta profesie de ziarist, un nume preţuit şi admirat de întreaga breaslă.
Ce redacţie nu şi-ar fi dorit să-1 aibă în colectivul ei? Prestigiul dobândit prin ceea ce scria, paginile ivite de sub pana lui, înălţând adesea reportajul către orizonturile literaturii, ilustrându-i frumuseţea gândului şi cultul pentru cuvântul atent cumpănit îi confereau dreptul de a aparţine ilustrei familii de mari reporteri, aşezându-1 în vecinătatea unor Brunea-Fox şi Geo Bogza. Argumente îndeajuns de temeinice pentru a îndreptăţi încrederea ce i s-a dat de a concepe arhitectura şi a asigura apariţia unei noi serii a revistei „Ramuri”, al cărei redactor şef a devenit. Şi a reuşit ca prin noul profil al revistei, prin calitatea iniţiativelor publicistice, prin cutezanţa şi intelectualitatea unor subiecte şi probleme ce păreau a nu fi îngăduite unor abordări neconvenţionale, prin valoarea şi prestigiul colaboratorilor să o impună cu succes pe noua hartă a revistelor de cultură. I-a avut alături pe mai vechii săi prieteni: excepţionalul prozator Ştefan Bănulescu şi înzestratul romancier, dramaturg şi eseist Paul Anghel, dar şi pe tânărul pe atunci critic literar Mihai Ungheanu. A apelat cu succes la colaborarea genialului poet Tudor Arghezi, ale cărui paterne obârşii gorjene nu puteau să nu fie invocate în obţinerea prezenţei sale în revista craioveană, de a cărei serie veche îl legau amintiri evocate cu căldură în tabletele sale. Pentru o vreme a fost implicat în activitatea redacţiei „Ramurilor” noi şi poetul Ion Caraion, căruia, dincolo de admiraţia pentru forţa şi originalitatea poeziei sale, redactorul şef, cum îmi spunea în convorbirile noastre, nu puteau să nu păstreze şi o relativă mâhnire, datorată unor revelaţii întristătoare. Şi dacă – în continuarea frumoaselor tradiţii spirituale ale vechii serii a „Ramurilor” – noua revistă s-a înscris cu succes în competiţia pentru audienţă la cititori şi recunoaşterea izbânzilor ei, alături de publicaţii cu profil asemănător din Capitală şi din marile oraşe ale ţării, aceasta s-a datorat în mod hotărâtor lui Ilie Purcaru, care a avut priceperea să coaguleze în jurul noii reviste valorile de toate vârstele existente în zona Olteniei, avându-i alături, într-o solidaritate frăţească pe Petre Dragu şi Ilarie Hinoveanu, pe mai tinerii Grigore Traian Pop şi Mihai Pelin, pe alţi numeroşi colaboratori ale căror nume au fost ajutate să acceadă spre o meritată recunoaştere prin prezenţa în revistă cu poeme remarcabile, cu bune pagini de proză sau de nedogmatică şi curajoasă critică literară. Venind cu zestrea unei cunoscute experienţe, poetul Miron Radu Paraschivescu a fost convins de redactorul şef al „Ramurilor” să susţină o vreme rubrica destinată descoperirii şi promovării unor promiţătoare talente, aşezate sub genericul încărcat de semnificaţii „Povestea vorbei”, în spaţiul acesteia, în acei ani ai începuturilor, am avut bucuria de a-mi fi văzut selectat şi publicat cu generozitate un amplu grupaj de poeme; nu odată în paginile revistei aflându-şi o onorantă găzduire şi versurile mele, precum şi – la invitaţia prietenească a colegului Ilie Purcaru a unor atitudini publicistice ce vizau realităţi spirituale şi sociale ale momentului.
Am avut, pot spune, privilegiul de a-1 cunoaşte mai îndeaproape prin convorbiri ce mi-au fost de real ajutor pentru propriile-mi deveniri profesionale, ca ziarist şi scriitor, întâlnind în persoana sa nu doar un autentic intelectual, ci şi un om cu alese virtuţi, de o exemplară modestie, care-i mărturisea în fapt o exactă cunoaştere de sine, a disponibilităţilor sale creatoare, multiple, un om de o pilduitoare verticalitate şi un mare caracter. Mai ales de mare ajutor mi-a fost în perioada în care, fiind redactor şef al ziarului „Scânteia tineretului”, mi-a fost o vreme unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori, iar prin ideile şi legăturile sale cu numeroşi oameni de cultură (şi nu numai) am reuşit să extindem aria colaboratorilor, asigurând astfel o mare audienţă în rândul cititorilor; chiar dacă, uneori, o asemenea preocupare şi refuzul nostru de a accepta limitări în alegerile personalităţilor ce urmau a fi prezente în paginile ziarului nu erau văzute cu ochi buni de către „îndrumătorii” şi „controlorii” noştri. Am fost colegi de redacţie şi la ziarul „Scânteia” şi n-am putut să nu constat că reportajele sale, plătind vamă unor cerinţe inevitabile în acea epocă, se ridicau deasupra unor asemenea ingerinţe ideologice, fiind salvate de talentul său, de survolarea, intuitivă sau deliberată, a locurilor comune, evitând cu subtil discernământ supralicitările „indicaţiilor” tot mai imperative, în anii din mai târziul vieţii, pe colegul, pe prietenul Ilie Purcaru (cred că pot să apelez la acest cuvânt care poate fi de preţ numai când celui ce-i este destinat i-au fost străine ipocrizia sau invidia, pentru că a ştiut să se însoţească întotdeauna cu sinceritatea, altruismul şi o modestie superioară, iar el aşa s-a arătat a fi în împrejurări dintre cele mai neprevăzute) 1-am întâlnit într-o vreme şi în redacţia revistelor de după ’89 ale poetului Adrian Păunescu, solicitat fiind de acesta pentru marea sa experienţă întru gazetărie şi pentru consecvenţa cu care nu s-a abătut de la normele unei morale superioare.
M-am bucurat să-1 aflu nemodificat de anii mai tulburi ai acelui timp, pe care a înţeles să-i traverseze cu echilibru şi demnitate, cu toate judecăţile vinovate şi pripite ale unora. Mi-a vorbit atunci de noua ediţia a volumului său de poezie „Bunica Beps”. Am folosit prilejul pentru a-i mulţumi încă odată pentru onoarea ce mi-a făcut-o, incluzând un interviu pe care mi-1 solicitase cândva, în una dintre cărţile sale de larg ecou.
Ne-au rămas de la el exemplul faptelor sale şi cărţile sale: volumele de reportaj, distinse cu meritate premii literare – „Ev nou în Ţara Banilor”, „Focuri în junglă”, „Paralaxe la Mioriţa”, „Harpe şi ape”, „Album dunărean” ş.a., cărţile de anchete şi interviuri – „Artistul şi opera sa”, „Poezie şi politică”, „România – convergenţe la universal”, volumul de poezie „Bunica Beps” şi alte numeroase scrieri păstrate deocamdată doar în memoria paginilor unor publicaţii. Ne-a rămas opera sa de inspirat arhitect de reviste: „Ramuri”, „Tribuna României”, contribuţiile sale la înnobilarea altor publicaţii, din redacţiile cărora a făcut parte. Ne-au rămas lecţiile simple şi, în acelaşi timp, profunde pe care cu omenie şi generozitate le-a predat de la o nevăzută catedră a prieteniei adevărate. Iată, o parte din cartea de vizită, din paşaportul pentru viitor pe care 1-a semnat prin viaţa şi scrierile sale Ilie Purcaru. Şi chiar dacă vreun Cineva, ce se va arăta a fi mai exact un Nimeni, se va grăbi să creadă că – inspirate din realităţi cu temeiuri discutabile – unele pagini ar putea fi afectate de zborul imprevizibil al aripilor caduce ale timpului, va veni şi vremea potrivită spre a fi contrazis de adevărul că Scrierile purtând semnătura marelui ziarist care a fost prietenul nostru, scriitorul Ilie Purcaru, sunt parte de neignorat dintr-o cronică vie a vremurilor, dintr-o istorie în mers, trăită de o conştiinţă vie, de un martor de care nu se poate să nu se ţină seama, dacă se vrea să se vadă luna în întregul ei, inclusiv şi faţa dorită de unii a deveni o faţă nevăzută.
Prin felul său de a fi, prin disponibilitatea necontrafăcută pentru o comunicare simplă, sinceră nu doar cu prietenii, ci cu oamenii în general, prin francheţea calmă cu care spunea ce gândea, atent să menajeze eventuale susceptibilităţi, prin discernământul cu care izbutea adesea să domine conjuncturile, inteligenţa îndreptăţindu-i accesul la o diplomaţie activă, prin cultul prieteniei şi o generozitate risipitoare de sine, trecând prin vreme parcă ignorând vârstele şi păstrân-du-şi o tinereţe molipsitoare – aşa îl păstrez în amintire pe prietenul nostru Ilie Purcaru. Scriu „prietenul nostru” pentru că a avut şi a meritat să aibă mulţi prieteni.
Ar fi împlinit vârsta de 80 de ani, în noiembrie 2013. Destinul l-a hărăzit să plece în ultima, eterna călătorie, pe el care a fost de-a lungul unei trepidante şi zbuciumate vieţi un mare călător prin spaţiile terestre spre oameni, prea devreme, logica timpului obligându-ne să conjugăm verbul esenţial „a fi” la timpul „a fost”. Sunt motive multe, argumente din care am consemnat doar câteva care îmi îngăduie să cred să refuz verdictul gramatical al unei asemenea logici şi să scriu corectându-1: „A FOST şi ESTE!”
Nicolae Dragoş
