Abordând o problematică complet diferită (și aceea a vieții în regimurile nedemocratice) de cea a cercetărilor lor de tinerețe, Gheorghe și Dorina Nichifor se văd confruntați cu una dintre cele mai serioase și adânci imponderabile ale scrisului istoric. Este vorba de contradicția evidentă (sesizată de „istoria nouă”!) dintre istoria „tare”, „oficială”, pe de o parte, și istoria „moale”, „trăită”, istoria „celor mici și mărunți”, pe de altă parte. Ajunși în această ipostază, autorii realizează că documentul „oficial”, media, discursul puterii etc. nu mai sunt suficiente pentru descoperirea adevărului. Inteligenți și bine pregătiți, își dau seama că „instrumentalul istoricului” oferit de școala pozitivistă devine incomplet și, în cazul cercetării vieții cotidiene, ineficient, frenator. Autorii sesizează că documentul, sursa scrisă (în general), nu „mărturisește” ceea ce vrem noi să știm despre un eveniment, un fapt, o personalitate etc., ci ceea ce făuritorii documentului, creatorii sursei au dorit să aflăm noi despre ei. Cercetarea vieții cotidiene în regimuri politice autoritare și dictatoriale, respectiv în regimul politic totalitar stalinist nu este un subiect de metaistorie, de istorie „tare”/oficială, ci unul de microistorie, de povestire și de autentic. De aceea, documentul mai mult încurcă cercetarea, conduce spre concluzii false, eronate, dacă nu este corelat, completat cu alte surse și dacă nu este „citit” critic și cu onestitate (bună-credință) de către cercetător. Spre lauda lor, autorii evită cu inteligență aceste capcane. Ei recunosc, fără ezitare, că „presa nu mai oferă informații veridice” și, în căutarea adevărurilor despre cele petrecute în perioadele supuse cercetării, apelează la informații apărute în lucrări de specialitate, în memorii, în mărturii orale (unde mai este posibil), publicate sau culese după prăbușirea sistemului totalitar comunist.
Așadar, spre a suplini „tăcerea” documentelor oficiale (și a presei, de asemenea, oficială, întrucât alta nu apărea în regimurile politice amintite mai sus), cercetătorii realizează o muncă deosebită, lecturând aproape tot ce s-a scris după 1990 despre oamenii/gorjenii acelor timpuri. În lipsa unor asemenea lecturi ne-am fi aflat în situația să înghițim fără noimă propaganda deșănțată, vulgară, grosolană, mancurtizantă, trâmbițată cu violență de puterea totalitară prin „documente” lipsite de credibilitate și prin gazete inepte, agresive, mincinoase.
Îmbinând cele două tipuri de surse, autorii reușesc să prezinte cititorului (specialist și iubitor de istorie) cele două fețe ale existenței/vieții în timpul totalitarismului. Este vorba, pe de o parte, de existența/viața „oficială” prezentată de către autoritatea stalinistă prin „documentele” de partid și de stat și prin uriașa mașină de propagandă a regimului totalitar și de viața trăită de majoritatea populației, pe de altă parte. Prima fațetă este reconstruită de către autori pe baza „documentelor” (incluzând aici toate actele emise de putere și de presa „oficială”), iar a doua fațetă este reconstruită prin recursul la informațiile aduse în câmpul istoriografic după prăbușirea regimului totalitar comunist.
Cele două ipostaze ale vieții cotidiene în perioada 1948-1965 sunt total diferite și ireversibil contradictorii. Dacă viața cotidiană, dezvăluită de „documente”, este mincinoasă, cosmetizată, feerică, împlinită, fericită, viața trăită este reală, nefardată, întunecată, angoasantă, nefericită. Dacă viața cotidiană „oficială” este un șir nesfârșit de clișee propagandistice, care îi prezintă pe români fericiți să-i aclame (în lipsă!) și să-i aduleze pe Stalin și pe Dej, viața reală este un noian de suferințe, de condamnări și de execuții, de drame inimaginabile. Dacă viața oficială în comunism ni-i înfățișează pe conaționalii noștri îmbătați de opiul marxism-leninismului, batjocorindu-și trecutul, tradițiile și istoria, viața trăită ni-i dezvăluie, dimpotrivă, sfioși, temători, împilați de greutăți, tăcuți, încrezători în bunătatea lui Dumnezeu.
V. Opera istorică a lui Gheorghe Nichifor nu se rezumă la cele prezentate mai sus. Reținem alte câteva teme abordate și alte titluri de cărți. Precursorului Alexandru Ștefulescu îi dedică un foarte serios studiu monografic – Alexandru Ștefulescu – un destin în slujba istoriei. Lucrarea este rezultatul cercetării sale doctorale, iar noi o considerăm monografia completă scrisă despre strălucitul dascăl și cercetător gorjean, Alexandru Ștefulescu. Deși pare ciudat, socialistul Gheorghe Nichifor poate fi numit și istoricul liberalismului gorjean. Despre Dincă Schileru a scris cartea Dincă Schileru – o legendă vie a Gorjului (lucrare scrisă împreună cu Dorina Nichifor), cu două ediții, iar pentru fiul popularului om politic care a continuat politica tatălui a scris Și-a mai fost și Aristică…
Pretigiosului medic liberal, Nicolae Hasnaș, i-a dedicat o lucrare în două volume, Nicolae Hasnaș – ,,medicul’’ liberalismului gorjean, dar și numeroase studii cu privire la activitatea multilaterală a aceluia care a fost cu adevărat medicul țăranilor gorjeni. Studii valoroase a scris despre Gheorghe Tătărescu, Ion I. C. Brătianu, Gheorghe Chițu.
O lucrare monumentală este Contribuții la o posibilă bibliografie istorică a Gorjului, Editura Pim, Iași, 2016. În cele 728 de pagini, Gheorghe Nichifor inventariază aproximativ 7000 de studii, cărți și articole scrise de sute de cercetători, oameni de cultură, pasionați de istorie care s-au încumetat să scrie despre Gorj, despre oamenii Gorjului și despre faptele lor.
Până în 2016 Gheorghe Nichifor a scris, singur sau în colaborare, 17 cărți, 45 de studii de specialitate, prefețe la cărțile multor autori gorjeni, a coordonat volume colective, a scris 70 de articole în publicații generaliste și de specialitate. Cu siguranță, de atunci și până în prezent, Gheorghe Nichifor a oferit celor care doresc să cunoască mai temeinic istoria Jiului de Sus (dar nu numai) alte cărți, studii și articole.
Gheorghe Nichifor este foarte apreciat de cei mai mulți scriitori de istorie din județul nostru. Am observat aceasta din numărul mare al celor care i-au cerut să le prefațeze scrierile. El deține în acest domeniu monopolul.
Pentru documentarea acestui portret am folosit lucrarea Contribuții la o posibilă bibliografie istorică a Gorjului și alte câteva cărți pe care Gheorghe Nichifor mi le-a oferit cu autograf, precum și lucrarea Evoluții, moravuri și comportamente gorjene în mărturiile vremii (1919-1965), cumpărată pentru mine de un discipol al meu.
Gheorghe Nichifor se afirmă prin scrierile sale despre oamenii Gorjului ca un valoros continuator al înaintașilor Alexandru Ștefulescu, Sabin Popescu Lupu, Alexandru Doru Șerban. Sunt convins că Gheorghe Nichifor va continua să caute, să cerceteze, să ne prezinte și alte momente, personalități, evenimente din acest colț de lume.
Gheorghe Gorun
