Gheorghe Nichifor – un istoric al liberalismului gorjean(I)

1179

I. Am aflat cu întârziere că Gheorghe Nichifor a intrat în rândul celor nefolositori în profesia lor de bază. În cazul lui, în aceea de profesor. M-am gândit să scriu câteva rânduri despre el și despre unele dintre cărțile lui. Observând că volumele pe care le posed sunt operă colectivă, a lui și a soției sale Dorina, am realizat că este și nedrept, și imposibil să scriu doar despre el… Așadar, voi scrie despre amândoi.
Gheorghe Nichifor și soția sa, Dorina Nichifor, s-au afirmat ca fiind unii dintre cei mai cunoscuți și cei mai respectați slujitori ai învățământului istoric din județul nostru și nu numai de aici. Ambii au excelat și în domeniul cercetării și al scrierii istoriei. Au fost, deci, nu numai foarte apreciați dascăli care i-au învățat pe cei tineri cine suntem, de unde venim, cum am rezistat și cum ne-am afirmat în acest spațiu al confluenței Occidentului cu Orientul, ci și harnici și prolifici scriitori de istorie. Au avut, așadar, două iubiri: școala și cercetarea. De prima s-au despărțit, mai de voie, mai de nevoie! De voie, Dorina, de nevoie, Gheorghe! Am fost foarte surprins când am aflat că Gheorghe Nichifor nu și-a mai găsit loc, pentru un an, la școala la care a lucrat de la terminarea facultății și până la împlinirea ,,vârstei standard de pensionare”… Gheorghe Nichifor și-a dorit să mai rămână un an în ,,statele de funcții” ale școlii în care și-a topit întreaga carieră didactică! Și-a dorit să mai rămână de jure un an profesor la școala pe care a și condus-o peste un deceniu! Rămânea acolo fără salariu, dar și fără pensie, fiindcă, de facto, el primește salariu din altă parte!
II. Gheorghe și Dorina Nichifor (sau viceversa) nu mai au nevoie de prezentări pentru profesioniști și pentru iubitorii de istorie. Ei și-au câștigat un meritoriu și meritat loc în galeria celor pentru care scrisul istoric înseamnă și mod de viață, și raportare la trecut, și ancorare solidă în prezentul cotidian. Și totuși, cine sunt intelectualii despre care scriu? Dorina și Gheorghe Nichifor sunt, în primul rând și în egală măsură, un cuplu frumos (fizic și moral!) și două conștiințe responsabile ale zilelor noastre. Dorina este gorjeancă prin naștere, iar Gheorghe este gorjean prin adopție. S-au întâlnit în amfiteatrele Facultății de Istorie a Universității din București, s-au plăcut și, fiindcă Dorina a fost mai puternică, l-a adus pe prahoveanul Nichifor la Târgu-Jiu. Astfel, Gorjul și Târgu-Jiul s-au îmbogățit, înfiindu-l pe Gheorghe Nichifor și readucând-o acasă pe Dorina Nichifor. Timpul scurs de atunci a validat cu asupra de măsură afirmația de mai sus.
I-am cunoscut (în principal pe el!) din primul lor an de profesorat la două școli prestigioase din municipiu. Au urcat prin muncă, prin hărnicie și cu migală spre vârful comunității dascălilor de istorie.
Deși în facultate au învățat cum se face cercetarea istorică, nu și-au putut valorifica deplin aptitudinile în acest domeniu decât după sfărâmarea monopolului ideologic comunist asupra scrisului istoric. Îl găsim, totuși, pe Gheorghe Nichifor în anii optzeci ai secolului trecut cu mai multe articole în publicații locale de la Târgu-Jiu, Ploiești, Craiova, Sibiu și cu studiul „Reforma agrară din 1945 în județul Gorj”, în revista Societății de Științe Istorice din România („Studii și articole de istorie”).
După 1990, Dorina și Gheorghe Nichifor își asumă cu hotărâre și cu maturitate tripla ipostază/misiune ce-i caracterizează pe intelectualii care doresc să rămână ceva trainic în urma lor. Sunt, mai departe, unii dintre cei mai buni profesori de istorie, convinși că nu asistăm la perimarea ei ca disciplină de învățământ. Amândoi sunt convinși – și acționează în acest sens – că istoria are un loc hotărâtor în educarea copiilor și a tinerilor pentru cetățenie democratică, pentru afirmarea identității naționale și pentru cultivarea identității europene. Sunt convinși că în școală se sădesc sentimentele de atașament față de valorile românești, sentimentele de respect pentru valorile celorlalte națiuni și cele de solidaritate națională, europeană, mondială în această eră a inevitabilei globalizări.
Cu aceeași dăruire (îndeosebi Gheorghe Nichifor) se implică și în viața cetății. Îl găsim în funcții de conducere în învățământ, consilier municipal și județean, vicepreședinte al Consiliului județean (în ultimii ani), realizator de emisiuni la radio și la televiziune, în conducerea Societății de Științe Istorice (locală și națională), în paginile mai multor publicații generaliste sau de specialitate. La rândul ei, Dorina Nichifor își asumă dificila ipostază de mentor, de formator și de inspector școlar de specialitate. În același registru, nu pot/nu putem trece cu vederea altruismul și generozitatea lor în încurajarea și în sprijinirea tinerilor capabili și talentați ce se străduiesc să se afirme pe tărâmul istoriografiei.
Constatăm cu surprindere că, deși ipostazele amintite mai sus le consumă în totalitate timpul, Dorina și Gheorghe Nichifor se afirmă cu mare succes și în ipostaza de împătimiți ai scrisului istoric.
III. Lucările pe care le am în vedere: Aspecte ale vieții cotidiene din Gorj în mărturii ale vremii (1938-1947), Editura Sitech, Craiova, 2012; Viața cotidiană din Gorj, oglindită în mărturii ale vremii (1948-1953), Editura Pim, Iași, 2014; Secvențe din viața cotidiană gorjeană în mărturii ale timpului (1954-1958), Editura Pim, Iași, 2015; Secvențe din viața cotidiană gorjeană în mărturii ale timpului (1959-1965), Editura Pim, Iași, 2016; Despre „titoism”! Cu aplecare specială asupra prezenței sale în presa Gorjului, Editura Pim, Iași, 2014; Gorjul și revoluția maghiară din 1956, Editura Pim, Iași, 2016; Evoluții, moravuri și comportamente gorjene în mărturii ale vremii (1919-1965) abordează cu temeritate un domeniu foarte complicat și, de regulă, neglijat sau desconsiderat de către istorici. Este vorba despre istoria mentalităților, domeniu a cărui oglindă este, în mare măsură, viața cotidiană.
Primele patru volume realizează radiografii pertinente asupra regimurilor politice nedemocratice sub care și-au dus viața locuitorii acestui petic de vatră românească.
Autorii aduc în fața ochilor și în judecata minții cititorilor realitățile trăite, inclusiv de către unii dintre noi, în: regimul de autoritate monarhică al lui Carol al II-lea (febr. 1938 – sept. 1940); regimul de dictatură militară al lui Ion Antonescu (sept. 1940 – aug. 1944), cu scurtul intermezzo antonesciano-legionar (sept. 1940 – ian. 1941); perioada de întoarcere timidă la o pseudodemocrație cu guverne militare (23 august 1944 – 6 martie 1945); perioada luptei pentru putere între democrație și totalitarism (mart. 1945 – 30 dec. 1947); anii totalitarismului comunist internaționalist/sovietic (1948-1964/1965).
Autorii au întreprins un travaliu uriaș. Au analizat sute de documente (inedite și edite), mii de pagini de periodice și de site-uri, alte sute de dicționare, antologii, culegeri, albume, monografii, memorii, zeci de manuscrise, sute sudii, articole, cărți/lucrări din varii domenii. Miile de ore de cercetare au fost concretizate în mai bine de 3000 de pagini scrise (numai lucrarea Evoluții, moravuri și comportamente gorjene în mărturii ale vremii. 1919-1965 cuprinde între coperțile sale 1011 pagini). Aparatul critic este impresionant, însumând aproximativ 12.000 de note.
Toate evenimentele naționale și toate procesele istorice sunt cercetate și abordate de către cei doi istorici. Atenția lor este centrată asupra modului în care au fost reflectate aceste fapte istorice atât în mentalul colectiv al gorjenilor, cât și în mintea și în acțiunea unor semeni ai noștri. Unii actori, alții martori, cei mai mulți simpli spectatori sub vremurile care au trecut ca un tăvălug peste noi.
Autorii se ocupă cu minuțiozitate și de viața publică și de viața privată a gorjenilor, analizându-le, prezentându-le în fireasca lor interdependență. Nu lasă în afara analizei nicio componentă a vieții cotidiene. Munca, odihna, rugăciunea, alimentația, portul, ocupațiile, sărbătorile religioase și cele laice, manifestările dedicate marilor evenimente naționale, manifestațiile de adeziune sau cele de contestare, progresele, stagnările și involuțiile, creșterile și decăderile învățământului, speranțele și deznădejdile, bucuriile și tristețile etc. trăite de locuitorii Gorjului în cele două decenii de totalitarism de extremă stângă (comunist) și într-un deceniu de autoritarisme și de dictaturi de dreapta (regală, antonesciano-legionară, antonesciană) sunt prezentate cititorului din secolul al XXI-lea sine ira et studio. Ultimul volum, Evoluții, moravuri și comportamente gorjene…, analizează viața cotidiană și în scurta existență a României întregite (1919-1940) și a afirmării democrației noastre incomplete și firave (1919-1938).
Uriașa frescă a vieții cotidiene este pigmentată cu două momente primite cu entuziasm și de către o parte a gorjenilor, fiindcă le reînvia speranța că stalinismul nu poate fi veșnic. E vorba despre ecourile produse de titoism (deviaționismul național produs de Iosip Broz Tito, liderul comunist al Iugoslaviei, în „lagărul socialist stalinist”) și de revolta/revoluția anticomunistă din Ungaria vecină.
Fiecare carte/lucrare beneficiază de câte un argument, o introducere, un cuvânt introductiv sau un cuvânt-înainte scrise de autori sau de alți colegi de breaslă. Mi-a atras atenția formula care deschide Cuvânt-ul introductiv scris de Gheorghe Nichifor pentru Evoluții, moravuri și comportamente gorjene în mărturiile vremii (1919-1965). Formula este ,,N-a fost niciodată mai rău ca acum”. Autorul continuă – ,,auzim (formula aceasta – n.m.) adesea în jurul nostru, cu deosebire după 1989, când te-ai aștepta mai puțin la astfel de remarci”. Această zicere ne-a însoțit permanent existența, alături de o alta – e drept, rostită mai rar: ,,Este mai rău decât pe vremea fanarioților!”.
Cu 8-10 ani în urmă am ,,analizat’’ și eu cele două ziceri în unele articole și la anumite lecții. Ele pot fi descifrate în două moduri. Unul, defavorabil nouă, exprimă tendința noastră de a fi veșnic nemulțumiți. De regulă, spunem că ,,n-a fost niciodată mai rău ca acum” după o anumită perioadă în care ne-a fost bine sau mai bine decât ne fusese cu ceva timp înainte. Uităm imediat de acel bine care, oricum, nu ne-a mulțumit pe deplin. Foarte multe nenorociri, ,,rupturi” istorice s-au produs atunci când după o stare de bine a urmat una de mai puțin bine! Al doilea mod de explicare a zicerii invocate, favorabil nouă, este acela că într-adevăr niciodată în istoria noastră nu a fost tocmai bine. Am avut curiozitatea să calculez anii/perioadele în care o parte mai mare sau mai mică a populației României a trăit relativ bine. Îmi permit să enumăr aici concluziile. Practic, vorbim de România, independentă și suverană, din 1878/1880 (socotim că am fost suverani și independenți, deși nu a fost așa și în anii 1944-1964!). De atunci și până astăzi ,,binele” ori ,,mai binele” ne-a însoțit în următoarele perioade: 1880-1904/1905, după care a urmat răscoala din 1907, apoi, Marele Război, care ne-a adus întregirea națională, dar ne-a distrus toată economia; 1924-1928, după care a venit catastrofala criză economică cu marile ei drame; 1934/1935-1938/1939, după care România a fost sfârtecată, au urmat al Doilea Război Mondial, ocupația sovietică, sovietizarea, comunizarea, colectivizarea, sistemul concetraționar comunist, Republica Populară, comunismul biruitor, schimbarea gărzii la conducerea P.C.R. și a țării, dezghețul ideologic, Republica Socialistă – toate cu inimaginabile traume psihice și pierderi de vieți omenești; 1968-1977/1978, perioadă al cărei sfârșit a fost marcat de marele cutremur, de neostalinism și de național-comunism, de foame, de frig, de frică și de o altă mare ruptură în decembrie 1989, de revenirea greoaie și parțială la democrație, de distrugerea economiei, de inflație de peste 300%, de căutări și de orbecăieli; 2002-2007, interval urmat de marea depresiune economică, de crize politice, de alianțe parlamentare și guvernamentale total nefirești, de rapturi economice, de control asupra vieții private, de distrugerea totală a învățământului, de prăbușirea sistemului public de sănătate, de falimentul total al tagmei politice… Și iată-ne cuprinși de această nemiloasă și ucigătoare molimă! Calculând, constatăm că în aproape un secol și jumătate de existență, de viețuire, mai bine de un secol a fost rău și foarte rău, iar restul timpului a fost mai puțin rău, dar niciodată bine sau foarte bine!
Dorina și Gheorghe Nichifor explorează în cercetările lor mentalitățile și viața cotidiană a gorjenilor pe durata a 56 de ani și surprind manifestările acestora atât în foarte scurtele perioade (în total un deceniu) în care nu a fost tocmai rău, cât și în perioadele (peste patru decenii) în care a fost rău și foarte rău.
IV. Fiind prin excelență adepți ai „școlii critice”, Dorina și Gheorghe Nichifor se lasă ispitiți și de frumusețea naivă a „școlii romantice”, dar și de comprehensiunea „școlii de la Annales”. Ei reușesc să înțeleagă în chip remarcabil noile paradigme ale scrisului istoric.
Credincioși ideii că istoricul este omul timpului său, iar istoria este o formă de cunoaștere reflexivă, autorii lucrărilor la care mă refer se străduiesc și reușesc să aducă în fața cititorului atât viața prezentată de oficialitate, cât și viața trăită de cei mici și mărunți (N. Iorga). Ei urmează, poate fără să își propună, în acest caz definiția cea mai scurtă dată istoriei: ,,Istoria este știința nefericirii oamenilor.” (R. Queneau) și confirmă că ,,obiectul istoriei este natura umană, oamenii”, iar istoria este ,,știința oamenilor în timp” (M. Bloch). Va urma
Gheorghe Gorun

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here