După provenienţa lor se pot defini două categorii de pericole: subiective și obiective amândouă aproape la fel de importante.
Totuşi la ora actuală se consideră că pericolele subiective fac cele mai multe victime în munţi. Acest fel de pericole au geneza însuşi în subiect (în cazul nostru practicantul unui sport montan) şi depind în cea mai mare măsură de intelectul său. Un loc important îl ocupă ignoranța însoţită de neglijenţă și delăsare. Înainte de a face primul pas în practicarea sporturilor montane este neapărat nevoie să cunoaştem bine terenul de joc, muntele în cazul nostru sub toate aspectele sale, să ţinem cont de regulile “jocului” şi să învăţăm din experienţa altora. Dacă este posibil trebuie urmate cursuri de specialitate sub supravegherea unor instructori calificați. Experienţa se câştigă parcurgând la început trasee uşoare necesare formării deprinderilor de a învinge greutăţile, la început mai mici, iar cu timpul mai mari şi mai complexe. Nu trebuie să ne hazardăm de la început pe trasee lungi, dificile şi pe vreme nefavorabilă. Toate sporturile legate de munte necesită o bună condiţie fizică, iar aceasta se obţine prin antrenament pe “terenul de joc”, adică muntele în cazul nostru. O sursă importantă de pericole o constituie oboseala ce conduce la slăbirea rezistenţei fizice 
şi atenţiei cu neglijarea regulilor muntelui. În acest sens se poate aminti alimentaţia corespunzătoare pe munte şi trebuie acceptată ideea că nu trebuie să se ajungă până la epuizarea totală a resurselor fizice, ci alimentaţia să se facă raţional pentru a se completa caloriile consumate prin efort. Principalele aptitudini şi calităţi pentru practicanţii de sporturi montane sunt fie înăscute, fie dobândite prin şcoală şi educaţie. Pericolele obiective îşi au natura în ”obiect” deci în natura înconjurătoare. O mare atenţie trebuie acordată banalului mers mai ales pe porţiuni de iarbă ce alternează cu trepte stâncoase verticale. Adesea un traseu montan pare la prima vedere foarte simplu, dar în realitate el este extrem de periculos prin iarbă udă, porţiuni de muşchi umed şi chiar pasaje de stâncă înierbată. Nu mai puțin periculoasă este stânca friabilă, degradată de acţiunea 
agenţilor externi. Vizibil sau mai puțin orice stâncă suferă de pe urma factorilor externi şi acest lucru trebuie verificat de fiecare dată când avem de-a face cu porţiuni de stâncă friabilă. De asemenea, trebuie evitată dislocarea de pietre care pot constitui adevărate proiectile pentru cei aflaţi mai jos. Porţiunile de stâncă friabilă se pot recunoaște ușor după conurile de grohotiş aflate la baza lor. Alt pericol îl reprezintă îngheţul și dezgheţul succesiv care în munţii noştri se produce, de regulă, la sfârşitul iernii. Aceste fenomene ca şi ploile torenţiale pot provoca căderi de pietre izolate sau avalanşe până la dislocarea de lespezi întregi. Pentru parcurgerea unui traseu de escaladă un bun indiciu îl poate constitui stratificarea stâncii care poate fi înclinată în jos ca ţiglele de pe casă sau în sus ca o adevărată scară naturală. Stânca udă şi în special cea acoperită de mâzgă este cu mult mai alunecoasă decât cea uscată astfel că anumite pasaje care pe vreme bună se trec ușor în stare udă devin de netrecut. Un alt pericol nu mai puţin important îl constituie hipotermia. Apa în combinaţie cu frigul şi vântul chiar dacă nu coboară sub 00C poate provoca hipotermii. S-au înregistrat cazuri de hipotermie şi degerături chiar la temperaturi pozitive (+50C). Răcirea mâinilor până la amorţirea lor este deosebit de periculoasă diminuând siguranţa deplasării pe teren muntos. Vara în timpul averselor de ploaie este bine ca turiștii să se adăpostească în locuri fără pericol pentru descărcările electrice. De asemenea, în cazul pierderii orientării datorită ceţii este bine să aşteptăm până când vizibilitatea permite reluarea drumului fără să ne aventurăm şi să ne rătăcim. În toate aceste cazuri trebuie păstrat calmul şi trebuie evitată starea de panică.
Mugurel PETRESCU
