În anul Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Ungaria și organizații iredentiste ale maghiarilor din România în frunte cu UDMR-ul, și-au intensificat acțiunile ofensatoare, antiromânești, căutând astfel să umbrească aniversarea celor 100 de ani de la reîntregirea țării noastre. Și chiar mai mult decât atât, cer rediscutarea tratatului de la Trianon în cadrul legislativ al U.E., invocând prin false referiri istorice ilegitimitatea Actului de la Alba Iulia, care a dus la destrămarea Ungariei Mari. De altfel, provocările Ungariei și cozilor ei de topor din România au o continuitate “a la long”, fără ca reprezentanții decizionali ai statului român să fi luat vreodată o poziție fermă față de asemenea obrăznicii separatist-șovine. Este și unul dintre motivele pentru care iredenta maghiară și-a intensificat astfel de manifestări revansarde, în ciuda faptului că în România minoritatea maghiară se bucură de toate drepturile constituționale, inclusiv garantarea tuturor drepturile minorităților conlocuitoare, inclusiv garantarea păstrării identității sale entice și naționale.
Și anul 2018 a fost unul cu atacuri permanente, antiromânești, avându-l în prim plan pe Kelemen Hunor, liderul UDMR, sau altfel spus portavocea guvernului de la Budapesta, acesta ieșind deseori în spațiul public, dar nu numai, cu declarații menite să sfideze Marea Unire și să provoace o tensionare, atât a relațiilor bilaterale româno-ungare, cât și a celor etnice din interiorul României, fiind purtător de șantaj și în forumul legislativ al țării. Iar ultima mârșăvie îndreptată împotriva unității statale românești s-a întâmplat de curând prin lansarea filmului: “O mie de ani în Transilvania, o sută de ani în România” prin intermediul căruia este deplânsă soarta Ungariei Mari, acuzând în mod șovin și mincinos, așa cum mai spuneam, ilegitimitatea unirii Transilvaniei cu România. Din păcate, s-au alăturat ticăloșiei acestei mașinațiuni iredentiste și unii așa-ziși specialiști români în istoria contemporană, ale căror interviuri nu au nicio legătură cu adevărul și gândirea istorică, iar dincolo de identitatea lor venită și amestecată de nu se prea știi obârșiile, se văd limpede intențiile și cât de lungi sunt cozile de topor în nota lor de subiectivism exagerat și provocator. Un prim derapaj în interpretarea istoricilor maghiari, constă în patetism și tendențiozitate, Adunarea de la Alba Iulia fiind supusă unor critici și prejudecăți, deși aceasta a fost fără niciun fel de îndoială un act plebiscitar, reprezentând voința și conștiința colectivă a națiunii române, în virtutea drepturilor sale sacre ale autodeterminării și reîntregirii țării, după o îndelungată vreme de dominație imperială asupra teritoriilor sale strămoșești, Transilvania, Basarabia și Bucovina de Nord. Era până la urmă un proces legitim și firesc petrecut în multe state europene, în virtutea principiilor wilsoniene și a climatului politic și diplomatic extern după terminarea Primului Război Mondial și al momentului în care s-a finalizat și construcția identității naționale a națiunii române. În altă ordine de idei, promotorii și autorii filmului respectiv caută să delegitimiteze Actul de la Alba Iulia și pentru faptul că nu toate naționalitățile din Transilvania și-au exprimat dorința unirii acestei provincii cu România, referindu-se bineînțeles la etnicii maghiari. În schimb, se evită cu rea-credință modul în care a fost concepută și organizată Marea Adunare de la 1 Decembrie 1918, deși se cunoaște foarte bine că aceasta a însemnat o adevărată adunare plebiscitară, cu delegați legitimi veniți din toate circumscripțiile electorale și păstrate din vechea lege electorală austro-ungară. De asemenea, se flutură ideea că imediat, după terminarea războiului s-a trecut forțat la disoluția autorităților lor administrative din Transilvania (același lucru se întâmplă în tot fostul Imperiu Austo – Ungar), dar nu se face nicio referire la condițiile excepționale de la sfârșitul războiului, iar noile consilii locale românești și gărzile naționale aveau să asigure o bună administrație și siguranță publică a tuturor cetățenilor. Apoi se mai vorbește de către cei intervievați că pătrunderea armatei române în Ardeal a avut un rol de ocupație, de abuzuri și răzbunare împotriva populației civile, de etnie maghiară. Or, adevărul se poate raporta doar la momentele critice ale războiului, când au fost posibile incidente de front și unele abuzuri izolate comise de soldații români, în schimb se fac foarte vagi referiri la abuzurile permanente și grosolane făcute de către autoritățile stăpânirii austro-ungare împotriva populației românești din Transilvania, abuzuri și atrocități ce s-au intensificat după intrarea României în război. Și se cunosc atâtea cazuri, când jandarmii maghiari, fără nicio justificare, în special în spatele frontului, comiteau acte de violență și teroare împotriva românilor transilvăneni.
O altă aberație a acestui material documentar, este inconsecvența și inconsistența înșiruirii unor evenimente, “selectând” mai mult decât subiectiv, între altele, din discursul lui Alexandru Vaida-Voevod, rostit în parlamentul de la Budapesta din 18 oct.1918, zică- se paragraful care ar fi făcut doar o aluzie la separarea Transilvaniei de Ungaria. Numai că realitatea era cu totul alta, pentru că prin Declarația de la Oradea, din 12 octombrie 1918, românii din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș au cerut imperativ dreptul lor la autodeterminare și au refuzat să mai recunoască Parlamentul de la Budapesta, ca instituție reprezentativă pentru aceste regiuni. Iar Alexandru Vaida-Voevod comunicase la Budapesta conținutul acestei declarații și mai ales poziția fermă a populației românești, așteptându-se astfel momentul crucial al unirii cu patria-mamă. În plus, pentru a sublinia și mai mult ideea ilegitimității Actului Marii Uniri, autonomiștii-revizioniști maghiari vorbesc despre intrarea Transilvaniei în componența statului român c-a fost un act de anexare și cucerire, ocolind tendențios dorința marii majorități a populației de a-și recăpăta libertatea gliei strămoșești și a o readuce la sânul țării-mamă. Și atacurile autorilor filmului nu se opresc aici, continuând și cu alte aberații, bunăoară, că drepturile etnicilor maghiari din Transilvania, inclusiv cele legate de autonomia teritorială sunt lovite de naționalismul românesc și chiar se forțează procesul de românizare a populației maghiare. Însă nimic mai fals în condițiile în care Constituția României garantează aceleași drepturi, dar și obligații pentru toți cetățenii țării, iar dacă se iau în considerare toate recensămintele populației, dinainte și după anul 1918, inclusiv cele efectuate în fostul Imperiu Austro-Ungar, se va constata că masa compactă și numărul populației maghiare se înscrie în limite și într-o evoluție etnico-demografică normale și fără niciun fel de imixiune naționalistă instituțională, de identitate, limbă, tradiții, cultură, șamd. De asemenea, în filmul mai sus amintit se face o mare dramă pentru faptul că imediat după unirea Transilvaniei cu România, populația maghiară și în special cei care lucrau în instituțiile administrativ-publice au fost nevoiți să învețe limba română și să depună jurământ de credință statului român, pentru a-și păstra pozițiile ocupaționale. În același timp, autorii documentarului nu scot o vorbă despre faptul că înainte de 1918 și puținii români care ajungeau în ceva posturi publice, trebuiau să procedeze la fel, depunând jurământ de credință monarhiei dualiste austro-ungare și mult mai mult decât atât. În plus, se deplânge faptul că după 1918, aproape 1,5 milioane de maghiari au rămas între granițele statului român și că în cazul Transilvaniei nu s-a ținut cont de realitățile etnice. Un punct de vedere cu totul subiectiv, ignorându-se voit o majoritate românească de peste 60%, așa cum o arătau și recensămintele populației de la acea vreme, inclusiv cele austro-ungare.
Și acuzele autorilor tendențiosului documentar nu se opresc încă, dimpotrivă se hazardează în a se folosi și sintagma “schimbarea de imperiu” și forțarea procesului de romanizare a populației maghiare din Ardeal, ceea ce nu este deloc adevărat, dar nu-și asumă și nu comentează în niciun fel politica de maghiarizare a românilor din cinica perioadă dualistă. După cum se abordează și problema așa-ziselor tendințe de naționalizare de către statul român din perioada interbelică și acuzat de rea-crediță și discriminare la adresa minorității maghiare, în special în privința aplicării reformelor agrare și electorale. La fel, un fals grosolan, căci nimeni și niciodată nu s-a atins de posesiunile și drepturile strămoșești ale etnicilor maghiari. Nu în ultimul rând, se fac referiri la Rezoluția de la Alba Iulia prin care atât autorii mediocrului documentar, cât și liderii comunității maghiare din Transilvania, în cap de coloană cu udemeristul Kelemen Hunor, critica autoritățile statului român, acuzându-le că nu au dus la îndeplinire promisiunile stipulate în acea rezoluție a actului unirii de la 1918, mai exact acordarea autonomiei minorității maghiare din Ardeal. Nimic mai năstrușnic, deoarece în România, toți cetățenii, indiferent de structura lor etnică și culturală se bucură de drepturi egale, fiecare manifestându-se neîngrădit în societatea românească. Numai că prin toate astfel de demersuri condamnabile, prin care se încearcă cu disperare falsificarea istoriei țării noastre și în special a Transilvaniei, autorii iredentismului maghiar folosind ca deviză îndemnurile poetului Remeniyik Sandor și anume: ”Un popor care a lăsat Transilvania să-i scape printre degete va cădea în negura uitării și colbul se va așterne peste cultura sa”, caută să impresioneze și printr-un ton nostalgic, insistând pentru obținerea mult râvnitei autonomii etnice și culturale. Din păcate, au căzut în capcana revizionismului maghiar și unii istorici-hibrid care, preluând teze din istoriografia de pe timpul lui Roller, împărtășesc ideea bolșevică de ”act imperialist” al Regatului României, interpretare snobistă imposibil de acceptat, într-un proces și context evolutiv-legitim de reîntregire ale neamului românesc în granițele sale firești.
În fine, în tot acest scenariu de atacuri și manifestări ostile, antiromânești, într-o continuă derulare în timp după încheierea tratatului de la Trianon (iunie 1920), nu se urmărește altceva decât a se pune presiune pe organismele internaționale, în special pe cele europene, determinându-le într-un final să repună în discuție prevederile tratatului, în sensul redesenării hărții politice și teritoriale a Europei postbelice, cu referire specială la refacerea Ungariei Mari. Iar în acest sens ne permitem să venim cu încă o dovadă a mârșeviei iredentei maghiare și deci să nu se uite că în iunie 1989, un grup de așa-ziși intelectuali “români“ din diaspora împreună cu un grup de maghiari-autonomiști, semnau la Budapesta o declarație prin care Transilvania era considerată un “spațiu de complementaritate între cele două țări – România și Ungaria (declarație semnată, din păcate, și de Mihai I, fostul rege al României). Acum, să fie o coincidență, sau nu(?!), că la 12 octombrie 2018, din nou, intelectuali maghiari și câțiva români-trădători de neam au semnat o altă declarație despre “un viitor de țară”, bazându-se în linii mari pe aceleași principii ale documentului din vara lui 1989, susținând conceptul și valabilitatea spațiului complementar în cazul Transilvaniei? Sunt, fără niciun fel de îndoială, demersuri iredentist-revizioniste care dau fiori, prevestind norii negri ai destabilizării și dezmembrării României, cu atât mai mult cu cât țara noastră este răvășită de tot felul de lupte interne oculte, de o dezbinare vizibilă și o îngrijorătoare izolare pe plan extern, nu în ultimul rând, răul generalizat fiind determinat și de penuria de conducători adevărați, patrioți, care să rânduiască cum se cuvine treburile și interesele țării. Dar, credem că este bine să fie cunoscuți și câțiva dintre semnatarii ultimei declarații privind inițiativa așa-zisă civică; ”Transilvania-spațiu teritorial complementar”. Și să-l așezăm în capul listei pe anti-românul feroce Laszlo Tokes, nimeni altul decât acel individ de la care avea să se pornească și scânteia evenimentelor sângeroase din decembrie 1989, dovedit ulterior a fi agent al serviciilor secrete maghiare si nu numai. Îl urmează pe lista de semnături a antiromanismului: Szilagyi Zolt, Toro Tibor, Krisztina Sandor, Bakk Miclos, Gusztav Molnar, Bodo Barna, la care s-au asociat cozile de topor, de genă romano-maghiară -Lucian Nastasa Kovacs, Smaranda Enache și Sabin Gherman, ultimul fiind personajul cenușiu care “s-a săturat de România”. Și dacă analizăm mai atent scenariul cu pricina o să înțelegem că este vorba de fapt de o declarație maghiaro-maghiară prin care ”conceptul lor” de complementaritate este parte dintr-un plan odios mai larg pus la cale de Budapesta cu privire la România, reamintind pe fond și așa-zisă inițiativă Cetățenească Europeană, colportată de ceva vreme de UDMR cu sprijinul Ungariei, cu bătaie directă spre autonomia teritorială.
Așadar, România este mereu ținta unor atacuri maghiare mârșave, care nu fac altceva decât să amplifice și mai mult tensiunile bilaterale româno-ungare, să antagonizeze relațiile comunitare interetnice și cu atât mai mult să demonteze istoria comună a Transilvaniei, deopotrivă a tuturor cetățenilor, indiferent de etnia din care fac parte. Și până la urmă autorii documentarului, în cazul de față, dincolo de criticile lor patetic-revendicative, urmăresc nu doar reînvierea Ungariei Mari prin ruperea Transilvaniei de patria-mamă România, ci și o șubrezire a actualei construcții Europene, care prin structurile ei legislative și a convențiilor internaționale actuale, refuză o repunere în discuție a tratatului de la Trianon, care, fără niciun fel de îndoială, ar însemna un prim atentat la actuala hartă politică europeană și mondială. Altfel spus, cei care vor o reîntoarcere la vremurile medievale nu fac altceva decât să cadă în ridicol, reamintindu-le de fiecare dată, când bagă bâta printre gard, că în România toți cetățenii, indiferent de etnie, beneficiază de drepturi depline, exprimându-și neîngrădit limba, cultura și identitatea de neam, șamd. Și că toate aceste garanții s-au putut întâmpla doar după 1918 și niciodată înainte, în timpul stăpânirii austro-ungare. LA MULȚI ANI, ROMÂNIA și fie ca și Centenarul Marii Uniri să marcheze nu doar un moment de mare sărbătoare. dar și un nou început, regăsindu-ne unitatea de neam și buna înțelegere interetnică, un pas înainte spre dezvoltarea și progresul României. Așa să ne ajute, bunul Dumnezeu!
Prof. VASILE IROD
