,,Nu mi-am servit țara decât
cu armele mele; pana, vioara și bagheta.”
,,Ăsta-i colțul meu de lume
și nu-l dau pe nimic.”
,,Nu mi-am servit țara decât cu sufletul.”
S-a dus vestea despre acel spațiu din Nordul Moldovei din care și-au tras sevele atâtea personalități de seamă, scriitori, artiști și oameni de știință: Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Ștefan Luchian, Ciprian Porumbescu, Octav Băncilă, matematicianul Octav Onicescu și înșiruirea ar putea continua. Se împlinesc 140 de ani de la ivirea pe această lume, în același colț de țară, a aceluia care avea să devină cel mai mare compozitor al secolului al XX-lea: George Enescu, binecuvântat de Dumnezeu, după ce îi muriseră, pe rând, cei șapte frați. Și copilul-minune George Enescu, compozitor la 5 ani, a fost precoce, aidoma celebrului austriac Amadeus Mozart. La recomandarea profesorului ieșean Eduard Caudella, Costache Enescu și-a trimis copilul de șapte ani la Viena (1888), marele centru muzical care mai păstra gloria de odinioară. Datorită talentului său precoce și muncii sale, termină în doi ani cei trei obligatorii ai cursurilor pregătitoare de vioară. După încă trei ani de studii, în 1893, Enescu absolvă cursurile primind calificativul ,,Excelent”. Unul dintre profesorii săi de vioară îl sfătuiește pe Costache Enescu să-l ducă la Paris, orașul luminilor, să-și continue studiile. Parisul era centrul muzical al Europei. Enescu avea 13 ani. De la un an la altul, creștea faima lui George Enescu în marile capitale ale lumii pe care a cutreierat-o în lung și-n lat. Artist complex, așa cum însuși declara: ,,În lumea muzicii, eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist și profesor. Cel mai mult prețuiesc darul de a compune muzică și niciun muritor nu poate poseda o fericire mai mare”. Cu privire la pluritatea, diversitatea dotației lui George Enescu, Eugêne Ysaye, violonist, dirijor și compozitor belgian, nota: ,,Enescu este un artist unic; nu știu pe cine trebuie să admir întâi: violonistul, compozitorul sau pianistul. Este același în întreaga sa prodigioasă activitate muzicală. Nu trăiește decât pentru muzică și nu face decât s-o slujească fără altă recompensă”. Opera lui George Enescu pornește de la contactul cu folclorul, cu muzica populară. ,,Folclorul nostru – afirma George Enescu – nu numai că e sublim, dar te face să înțelegi totul. E mai savant decât toată muzica așa-zisă savantă, și asta într-un fel cu totul inconștient, e mai melodic decât orice melodie, dar asta fără să vrea, e duios, ironic, trist, vesel, grav”. Dar tot el susține că „principalul este să te inspiri din tema dată și să creezi o temă proprie care să aibă originalitate și caracterul plaiurilor în care te-ai născut”. Enescu n-a pierdut niciodată contactul cu admirabilul și bogatul folclor al țării sale. Să amintim de ,,Impresii din copilărie”, de ,,Poema română” și de ,,Rapsodiile române”. Opera sa muzicală este formată din lucrări pentru orchestră (,,Poema română”, ,,Rapsodia română” în La major „și ,,Rapsodia română în Re major”, „Suita Săteasca” ș.a.), sonate instrumentale, lucrări pentru formații instrumentale de cameră și lucrări lirico-dramatice, în care se încadrează și celebra operă ,,Oedip”, tragedie lirică în patru acte la care a lucrat un sfert de veac. Octav Onicescu susține că ,,Oedip” reprezintă ceea ce este ,,Faust” pentru cultura germană și „Divina Comedie” pentru cultura italiană. Privind creațiile sale restrânse ca număr, George Enescu nota: ,,Dacă numărul lucrărilor mele este restrâns, aceasta pentru că am vrut să dau – o spun foarte sincer, fără fals orgoliu sau jalnică umilință – tot ce e mai bun în mine”. Cât de mare muzician era, dar și ce om era! Toți cei care l-au cunoscut și au fost în apropierea lui, au vorbit despre frumusețea sa fizică, dar și despre frumusețea sa morală. Cinstea, lupta pentru dreptate și adevăr, simplitatea, blândețea, modestia, generozitatea și bunătatea, toate exemplare, erau stăpânele sale. Era sfătos ca un răzeș moldovean, avea un cult al muncii și nu de puține ori zicea: ,,Să te odihnești de muncă prin muncă”. Mulți vorbesc despre extraordinara memorie pe care o avea, despre faptul că obișnuia să-i păcălească pe mulți compozitori care, de multe ori, nu-și recunoșteau, din prima clipă, propriile creații. Un profesor francez, la un curs ținut la Paris, se întreabă: ,,Ce dezastru ar fi pentru cultura umană dacă opera lui Beethoven s-ar pierde în urma unui cataclism?! Dar a adăugat el, după o clipă de gândire, dezastrul ar fi reparabil cu condiția ca George Enescu să fie în viață, mulțumită memoriei lui am putea reface opera lui Beethoven”. Când George Enescu a aflat despre acest lucru, a exclamat: ,,Ce exagerare! Nici gând să știu tot Beethoven pe de rost”. Încă o dovadă a modestiei sale. Totuși, memoria sa fenomenală a fost o realitate. Călătorind cu trenul spre București, cu compozitorul maghiar Bella Bartok, acesta i-a arătat o compoziție pe care trebuia s-o prezinte la Sala Palatului Regal. George Enescu s-a uitat peste ea în tren și la București a cântat-o direct, fără partitură, spre uimirea lui Bartok și a celorlalți melomani. Înainte de toate, George Enescu a fost un mare patriot, un patriot ,,înnăscut”, așa cum afirma Romeo Drăghici, autorul cărții ,,George Enescu”. Biografie documentară. Muzeul de Istorie și de Artă al județului Bacău, 1973. Se afla în mijlocul celor dragi în toate momentele de restriște ale națiunii. A fost un militant pentru ridicarea celor mulți, conștient de marile comori ce zac în sufletul poporului său de care era bucuros și mândru de a veni în slujba lui. În timpul Primului Război Mondial a luat legătura cu autoritățile militare, a înființat o orchestră, la Iași, cu care da concerte în spitale. Însuși Enescu veghea și cânta la paturile răniților sfârtecați de obuzele nemților. Cânta cu vioara lui magică, fermecătoare, ca să aline durerile și suferințele răniților. Trecând din salon în salon, maestrul s-a oprit la patul unui rănit. A rămas mai multă vreme la căpătâiul acestuia și prietenia s-a legat pentru veșnicie. Rănitul era maestrul Mihail Jora, internat la Spitalul ,,Sf. Spiridon” din Iași. Acolo i-a cântat rănitului ,,Grâu sub soare”, din Suita cu care Mihail Jora obținuse premiul ,,Enescu”. Profesorul Juvara, în loc să-i amputeze piciorul, l-a îngrijit așa de bine, că a reușit să scape. Recunoscător, Mihail Jora spunea mai târziu: ,,Zguduirea mea a fost așa de mare, că toată cangrena mea s-a vindecat. Și am scăpat de cangrenă datorită lui Enescu”. În fiecare zi mergea și în provincie, înghesuit în vagoane cu geamurile sparte. Romeo Drăghici susține că l-a văzut cântând în tranșee cu vioara, fapt pentru care l-a numit ,,muzicianul soldat”. Romeo Drăghici a aflat de la doamna Alice Magheru, pe atunci studentă la medicină, lucrând într-un spital de holerici și exantematici, că George Enescu a venit acolo să cânte bolnavilor fără nicio ezitare. Deci s-a expus alături de soldați. Când situația pe front s-a agravat, s-a pus la dispoziția ambasadorului Franței un tren ca să plece acasă. Fără să știe, lui Enescu i se rezervase un loc în acel tren. Când a aflat, Enescu a zis: ,,Dar cum e posibil așa ceva? Cum să plec acum, în jalea în care este țara? Muzica îmblânzește sufletele și rămân aici”. În martie 1919, Tiberiu Brădiceanu, muzician și diplomat, cumnatul lui Lucian Blaga, venind la București cu însărcinarea de a organiza primul turneu oficial prin Ardeal și prin Banat al Teatrului Național, l-a întâlnit pe George Enescu la Ministerul Cultelor și al Instrucțiunii Publice. Cu acest prilej, i-a adresat invitația de a-i onora pe ardeleni și pe bănățeni cu câteva concerte. George Enescu a spus: ,,Ni s-a întregit țara și s-au înmulțit greutățile ei, dar mie nu-mi pasă, că am umeri largi și ca dovadă, în iunie am să vin în Transilvania să dau mai multe concerte”. George Enescu a străbătut lungi drumuri artistice prin Ardeal și Banat, fiind ovaționat pretutindeni și primit cu o deosebită căldură sufletească. Cele două Rapsodii Române au fost compuse de George Enescu ,,ca o expresie a dorinței de a povesti unor prieteni străini ai țării noastre despre frumusețile patriei și adâncurile poetice ale sufletului omului de pe meleagurile ei”. În primul turneu în Statele Unite ale Americii, în momentul când vaporul se apropia de Statuia Libertății, pe cheiurile Americii se cântau Rapsodiile Române! Emoții. Succes deplin, o mare sărbătoare. Și în Al Doilea Război Mondial, Enescu a rămas în țara lui. Când țara avea nevoie de el, era aici, la greu, gata să dea ajutor celor năpăstuiți. În timpul Războiului, când bombardamentul lovea casele din jur, în București, a luat decizia să meargă la Tescani, între cei dragi, invitând și familia matematicianului botoșănean Octav Onicescu. Când ocupanții i-au cerut să prezinte tragedia ,,Oedip” la Berlin, Enescu a spus: ,,Oedip” nu se poate traduce în germană”. După război, a cântat la Moscova, extraordinar succes, și apoi din nou în America. Mereu însă revenea la Liveni, cel puțin o lună pe an. În 1946 a fost o secetă cumplită, n-a plouat din primăvară până în toamnă. În drum spre Liveni, însoțit de Romeo Drăghici, era negru de supărare când a văzut urmările secetei. Sătenii, aflând de sosirea lui George Enescu, bătrâni, tineri, copii, văduve s-au adunat să-l aștepte. Toți au îngenunchiat. Profund marcat, deloc confortabil, le-a zis sătenilor: ,,Oameni buni, am venit să vă văd și să văd năpasta care s-a abătut asupra caselor voastre și asupra recoltelor voastre. Ca totdeauna când v-am ajutat, o să vă ajut și de această dată. Pentru moment, tot ce am avut ca bani i-am dat lui Neculai Crăciun și se vor împărți în mod egal la toată lumea”. N-a trecut mult timp și tot ceea ce a câștigat de pe urma celor trei concerte susținute în America, adică treizeci de mii de dolari, i-a trimis în țară pentru ajutorarea sătenilor din Liveni, sortiți foametei. George Enescu pleacă din România, oficial în America și Canada, neoficial, în exil, pentru totdeauna. Se stabilea la Paris. Din scrisorile primite de la George Enescu, Romeo Drăghici arată că Maestrul descrie cum de mic copil a rămas cu seva Moldovei lui, cu seva Livenilor lui într-însul, nu a pierdut nimic din dânsa. I s-a oferit cetățenii de toate felurile și a spus: „Rămân român”. George Enescu, afirmă Romeo Drăghici, care a avut actul de deces în mână, a murit cu pașaport român, ,,Sujet roumain”. N-a vrut să accepte, chiar dacă i s-au oferit tot felul de onoruri, pe toate le-a refuzat. Regimul comunist vrea să folosească renumele lui George Enescu în scopul întăririi propriei imagini. Începând cu anul 1951, securitatea desfășoară acțiuni în mai multe direcții, având ca scop studierea amănunțită a personalității lui George Enescu și a soției sale, Maruca Cantacuzino-Enescu. Dintr-un document al securității reținem: ,,În timpul când povesteam despre țara noastră, din ochii lui Enescu curgeau lacrimi prelungi pe obraji”.Romeo Drăghici, în pagini emoționante, povestește despre despărțirea de Enescu: ,,Și vaporul ,,Ardealul” s-a rupt de țărm. Mă privea abătut. M-am despărțit cu mare durere de el. Dar acum îmi lăsase o moștenire mai de preț decât toate: să nu precupețesc zi, noapte, să fac Muzeul ,,Enescu”. I-o datoram pentru prietenia ce mi-o arătase acest Mare Om. Și-am trăit mereu cu speranța că într-o bună zi îmi va trece pragul. Bolnav de inimă, cu toate acestea, cu forța și energia pe care le mai avea, cel care toată viața s-a odihnit muncind, greu lăsa pana din mână, arcușul aluneca în continuare pe cele patru strune, mâinile mai apăsau pe clapele pianului, continuându-și creațiile muzicale. Dar boala de inimă se agravează, fapt ce îl împiedică să mai țină concerte. Se adeverește mesajul operei ,,Oedip”: ,,Omul e mai tare ca destinul”. Dorul de țară îl apasă și mai mult, contribuind la agravarea bolii. La 26 ianuarie 1954 se adresează printr-o scrisoare doctorului Petru Groza, pe care o redăm în întregime:
Paris, în 26 ianuarie 1954
Mult stimate Domnule Președinte,
,,Am primit scrisoarea Domniei Voastre din 25 noiembrie pentru care vă mulțumesc călduros și am citit-o cu mult interes. Din nefericire, Dumnezeu nu mi-a dăruit robusta Dumneavoastră sănătate. De doi ani, forțele mele fizice au declinat considerabil și în momentul de față este cu totul peste puterile mele fizice de a întreprinde drumul până acasă. Este și dorința mea cea mai statornică de a mă întoarce în țară și sper că cu ajutorul lui Dumnezeu și chiar al doctorilor, va veni și ziua aceasta pe care o doresc și o aștept. Pentru moment, tot ce mi-a rămas ca forță și energie le consacru pentru creațiunile mele muzicale cu care am înțeles să slujesc neamul nostru românesc. Vă sunt foarte recunoscător și Domniei Voastre și tuturor acelora care vor să mă revadă din nou în mijlocul alor noștri și vă rog să credeți că nu văd în aceasta decât mărturisirea legăturilor sufletești între țară și mine așa cum a fost în de-a lungul întregii mele vieți. Reînnoindu-vă expresia gratitudinii mele, vă rog a primi, Domnule Președinte, asigurarea sentimentelor mele cele mai alese”
George Enescu
Fiind dat marea gentilețe a Domniei Voastre, îmi permit să vă rog să binevoiți a dispune ca marii noștri prieteni, Domnul și Doamna Romeo Drăghici, oameni admirabili, să aibă tot concursul de care au nevoie, lucru pentru care vă mulțumesc încă foarte mult.
George Enescu
În iulie 1954, Enescu a avut un accident cerebral, în urma căruia a rămas paralizat. La 4 mai 1955, George Enescu s-a sfârșit din viață, în sărăcie, la Paris. Discursul lui Mihail Jora legat de dispariția lui George Enescu, rostit la Ateneul Român, a ținut tot timpul auditoriul în picioare. Era o recunoștință. Pentru că Enescu nu precizase în testament unde vrea să fie înmormântat, legatara sa universală, Maruca, a decis ca Maestrul să fie înmormântat la Paris. Românul George Enescu, unul din cei mai mari muzicieni ai lumii, își petrece somnul de veci în Cimitirul Pere-Lachaise din Paris. ,,Povestea aceasta începe acolo, departe, pe plaiurile Moldovei și se isprăvește aici, în inima Parisului. Pentru a merge din satul în care m-am născut spre marele oraș unde-mi sfârșesc zilele, am străbătut o cale anevoioasă, străjuită de copaci ce se pierd în zarea îndepărtată. A fost lung, desigur, acest drum. Cât de scurt mi s-a părut!”
(George Enescu)
Oare calea străjuită de copaci să fie Valea Tricovei din Livenii nașterii sale sau aleea plopilor falnici din Tescani, unde a dorit să se odihnească pentru veșnicie?! Cu ocazia împlinirii a 50 de ani, țara și lumea l-au sărbătorit cum se cuvine unui geniu. Pentru cel care n-a existat granițe între viață și muzică, viața însemnând numai muzică, cu același prilej, Alexandru Teodoreanu, Păstorel, epigramist, a rostit un discurs din care reținem: ,,Slăvit vlăstar al eternității, ai apărut în istoria poporului nostru prin surprindere, ca un havuz de apă vie într-o pustietate aspră ca și celălalt, Mihai Eminescu. Eminescu a făcut limba română să cânte, Enescu a făcut cântecul să vorbească”.,,Să nu uităm că, la Tescani, sub o placă de marmură sângerie, pământul își așteaptă fiul întru nemurire”. (Romeo Drăghici)
Trei genii pe care le-a dat poporul român cu destine similare: George Enescu, Constantin Brâncuși și George Emil Palade. În noaptea de 16-17 martie 1957, Constantin Brâncuși se stingea din viață, fiind înmormântat în Cimitirul Montparnasse din Paris. George Emil Palade, deținătorul Premiului Nobel, a decedat la 7 octombrie 2008, în San Diego, California. La dorința sa, a fost incinerat, iar jumătate din cenușa sa a fost împrăștiată în California, iar cealaltă jumătate a fost dusă de copiii săi, Filip Palade și Georgia Palade van Dusen în Masivul Bucegi, pe Vârful cu Dor. Toți au murit cu dorul de patrie în suflet. Constantin E. Ungureanu
