Niște timpuri care ne-au dovedit și anul acesta a nu mai avea răbdare să-și aștepte rândul, se preling încă peste un București rămas mult în urma muncilor de primăvară. Se fac intense pregătiri de sărbătoare: vom defila fiecare pe cont propriu și vom ieși la iarbă verde într-o deplină libertate asumată, cu familia și cu toți prietenii. Cei din țară. Cei de-afară, vor avea posibilitatea să se manifeste pe stradă. Plenar…
Sâmbătă, 29 aprilie 2023, dinspre Târgu-Jiu, într-o organizare perfectă, capitala țării a fost asaltată cultural pe mai multe fronturi. În jurul prânzului, când Calea Victoriei era deja pietonală și lumea părea a se bucura sincer de căldura soarelui atârnat la vedere pe esplanada albastră a unui cer atât de limpede că-l bănuiai închipuit numai în mintea unui copil talentat într-ale desenului, în spatele Bisericii Albe, la peronul Muzeului Național al Literaturii Române au tras câteva mașini cu număr scurt, înmatriculate la Gorj. Din ele au coborât oameni ca lumea, intelectuali de-ai noștri, ce aveau să se constituie parte, în Sala Perpessicius, la lansarea romanului „Pacient în Galapagos”, scris de Pompiliu Marcea și publicat după… 40 de ani, în 2022, la editura Actual din Cluj Napoca, prin grija fiicei autorului, doamna Corina Marcea Millo, rezidentă de ani buni în Washington DC. Ce mică-i lumea!
În urmă cu o lună, romanul a fost lansat cu succes, „de încălzire”, la Școala gimnazială „Pompiliu Marcea” din Târgu-Jiu. Au vorbit atunci, în fața elevilor și a unui număr restrâns de oameni mari interesați sincer, prof. Z. Cârlugea, poetul Nicolae Dragoș, Gheorghe Nighifor – vicepreședinte al CJ. și Ion Marcea, nepotul scriitorului și cel care a pus la cale întâlnirea. Una peste alta n-a fost rău de loc. M-a surprins ușor neplăcut lipsa scriitorilor locali de la un așa eveniment, mulți afiliați cu acte-n regulă pe lângă Uniunea Scriitorilor.
Cam în aceeași formulă s-au întâmplat lucrurile și la București. A fost de față, venită special din America, fiica lui Pompiliu Marcea, cea care s-a îngrijit de manuscris și de tipărirea acestuia. Din partea Muzeului Literaturii a moderat întâlnirea tânărul Alexandru Dumitriu. În sală s-au aflat rudele – frați, copii, nepoți și strănepoți – un adevărat clan gorjenesc, sincer interesat de ruda lor, scriitorul, și câteva persoane în vârstă interesate de Pompiliu Marcea, acum în ipostaza inedită de romancier.
Pe lângă cei amintiți, au mai vorbit academicianul Gheorghe Chivu și jurnalistul Dumitru Constantin. Primul, absolvent al filologiei bucureștene în anul 1970, n-a avut a spune ceva deosebit despre profesorul Marcea, dar a vorbit în calitatea-i de proaspăt șef al Secției de filologie și literatură din cadrul Academiei Române – urmaș al regretatului Eugen Simion, acesta, fost coleg de catedră cu Pompiliu Marcea, iar Dumitru Constantin, nepot și el din partea soției scriitorului, a citit un text apărut cu o zi înainte în „Flacăra lui Adrian Păunescu”, în care evocă momente emoționante trăite în preajma criticului și istoricului literar.
Apoi s-au dăruit cărți celor de față și s-a socializat pe îndelete în curtea Muzeului, la umbra unor platani fără vârstă, rămași ca prin minune în mijlocul Bucureștiului.
A fost o lansare de carte reușită?!… Reușită, pentru că instituția Muzeului Literaturii și-a asumat această acțiune culturală gândită și promovată dinspre Tâtgu-Jiu – prezentarea romanului lui Marcea – printre puținele opere de sertar, opere despre care s-a făcut atâta caz, dar care s-au dovedit a fi fost doar câteva. Relevante pentru istoria literară au fost mai ales cele aflate în sertarele lui I. D. Sîrbu și publicate imediat după 1989 – romanul „Adio, Europa” cunoscând de curând o ultimă ediție, definitivă, îngrijită de conjudețeanul nostru Toma Velici, tipărită în condiții grafice excelente la editura Măiastra din Târgu Jiu. Mă gândesc, nu fără o anume părere de rău, că și romanul lui Pompiliu Marcea – „Pacient în Galapagos” – trebuia să fi fost tipărit, poate chiar în două volume, tot… acasă, unde, doar familia s-a îngrijit singură de posteritatea locală a celui cu care ne mândrim toți.
Ca să fi dat importanța meritată evenimentului, la Muzeul Literaturii ar fi trebuit să-și facă timp și să fie de față chiar directorul – profesorul Ion Cristescu –, de-acum vechi colaborator într-ale culturii, cu programe desfășurate în parteneriat cu instituții din orașul nostru, absolvent de filologie la București, dar care nu l-a avut, din păcate, profesor pe Pompiliu Marcea. Sau, mă rog, ar fi trebuit să fie prezent acad. Nicolae Manolescu, proaspăt reales pentru încă un mandat drept președinte al Uniunii Scriitorilor și încă director, de mai bine de 30 de ani, al revistei „România Literară”, fost coleg de catedră la Universitate, chiar subaltern al prozatorului tocmai… lansat. Putea să fie prezent măcar cineva din echipa de critici arondați revistei, în paginile căreia, în epocă, Pompiliu Marcea a publicat textul „de pomină” în apărarea romanului lui Dumitru Popescu. Ar fi trebuit să fie de față măcar câțiva dintre scriitorii optzeciști, care astăzi dau ora exactă în literatura noastră contemporană și care, mulți dintre ei, i-au fost studenți profesorului. N-a fost să fie…
Dar, marii absenți ai acestei întâlniri au fost scriitorii Dumitru Popescu și Dinu Săraru, ajunși la venerabila vârstă de peste 90 de ani, vârstă care nu le-a permis să fie fizic de față și despre opera cărora, criticul Pompiliu Marcea s-a pronunțat deseori în cărțile lui. Le-a ținut locul Nicolae Dragoș, care l-a evocat cu căldură și cu mare emoție pe profesor, atunci tânăr asistent la catedra de filologie și căruia poetul i-a fost student la începutul facultății.
Dumitru Popescu a lăsat mărturie, într-unul din volumele sale de memorii, toată povestea întâmplării legată de răspunsul „părții române” criticilor Moscovei la adresa publicării romanului „Pumnul și palma”, „partea română” fiind reprezentată de Pompiliu Marcea și răspunsul acestuia – „Cu foarfecele împotriva istoriei” – a fost publicat în revista „România literară”, marcând unul din momentele politice importante ale vieții scriitoricești din epocă. La apariția romanului lui Dumitru Popescu, criticul nostru a scria într-o cronică literară, publicată apoi în volumul „Atitudini critice”, volum apărut postum la sfârșitul anului 1985: „La sfârșitul lecturii întâiului volum din „Pumnul și palma”, încercând să încadrăm romanul într-una din categoriile genului, așa cum s-au constituit de-a lungul experienței literare, am optat pentru formula de roman ideologic, căci ceea ce domină (de departe) și alcătuiește substanța adâncă a cărții este dezbaterea de idei, atât analiza psihologică, densă și permanentă, cât și studiul de moravuri desfășurându-se sub semnul unei mari, fundamentale întrebări spirituale”.
Scriitorul Dinu Săraru scria într-o evocare de-acum câțiva ani: „A fost un împătimit de valorile naționale cărora, așa cum s-a întâmplat cu Sadoveanu, le-a ridicat monumente de erudiție și a fost un critic de întâmpinare a generațiilor noi de scriitori, care a știut să distingă talentul autentic și să se bucure pentru el, solidarizându-se cu nevoia acestora de afirmare. A fost un bărbat care și-a onorat pe deplin obârșia sa tărănească”.
La rându-i, despre romanul lui Dinu Săraru, Pompiliu Marcea scria într-o cronică de întâmpinare din volumul „Varietăți literare” din 1982: „Înainte de-a fi romanul unei epoci sau a unei colectivități, Niște țărani este, după opinia noastră, romanul unui personaj, Năță Lucean, protagonistul, firește…. Talentul lui Dinu Săraru, venit din urmă în romanul nostru actual, este cu totul remarcabil prin arhitectura romanului, prin vivacitatea scenelor și a dialogurilor, printr-o desăvârșită stăpânire a limbajului. Clipa nu va mai surprinde pe nimeni”.
„Pacient în Galapagos”, scris dintr-o suflare, din ianuarie până-n noiembrie 1983, reprezintă adevărata profesiune de credință a celui care s-a vrut neapărat și prozator. Iată, cum se explică, într-un text mai vechi: „Dozarea scenelor și întâmplărilor, oportunitatea introducerii în text a unor personaje, necesitatea localizării sau datării, a inserțiunilor reflexive, a obțiunilor subiective, desfășurarea și soluționarea, convingătoare, a conflictului sau motivului central, iată numai câteva dintre obligațiile pe care, în ce ne privește, credem că se cuvine să și le asume un romancier…” („Despre arhitectura cărților”)
A fost, la Muzeu, o întâlnire interesantă și binemeritată. Cu ce ne-am mai ales? Cu „un autograf nou pe o catre veche” – „Coloană de-a lungul” – , poezii din 1971 semnate de Nicolae Dragoș, despre care criticul Pompiliu Marcea se pronunța astfel: „Poet dotat cu o sensibilitate contemporană, Nicolae Dragoș nu numai că nu se sfiește să abordeze teme și motive poetice consacrate: dragostea de patrie, de istoria ei, cultul originilor, al satului și al strămoșilor, implicarea poeziei și îndatoririle ei civice etc., dar folosește, în același timp, cu eficiență și convingere, instrumentele omologate ale vechii arte poetice care nu și-a epuizat resursele artistice”.
Romanul „Pacient în Galapagos” poate fi așezat pe raftul de sus lângă „Pumnul și palma” și „Cel mai iubit dintre pământeni”, cei trei – Pompiliu Marcea, Dumitru Popescu și Marin Preda – fiind autorii străluciți al unor scrieri de ficțiune singulare în literatura noastră și care „nu repetă viața, n-o reflectă mecanic și integral, nu reprezintă o medie statistică, dar nici nu ignoră sensurile și adevărurile generale”.
Rămâne să citim cât de curând în paginile „României literare”, girată de criticul Nicolae Manolescu, coleg de catedră cândva cu prozatorul Pompiliu Marcea, o dezbatere de idei pe marginea romanului „Pacient în Galapagos”, din care să aflăm părerile mai multor critici, fie ele pro sau contra. Ca pe timpuri…
Dar până atunci, proximul număr al revistei „Portal Măiastra”, care apare și ea sub egida Uniunii Scriitorilor, ar putea pune la cale o astfel de… anchetă. Dacă ar răspunde la întrebări, și doar dintr-o anume obligație… sentimentală, măcar criticii premiați de-a lungul vremii la Festivalul Național de Literatură „Tudor Arghezi” de la Târgu Cărbunești și tot ar ieși un număr de revistă de pomină. Așteptăm cu real interes…
Seara, târziu, răzbătea dinspre Lacuri muzica inconfundabilă a lăutarilor de la Gorj. Grigore Leșe dimpreună cu Ștefan Popescu, Cristian Geacu Cătăroiu, Nicoleta Lătărețu, Vasilică Pițigoi, Fane Pițigoi și Ion Munteanu făcuseră o cântare în față a mai bine de o mie de iubitori ai cântecului nostru. Succes mare!
Luna și luminile de noapte ale marelui oraș bălteau leneș în apa de tristă amintire a lacului Herăstrău. Povestea lui Pompiliu Marcea merge mai departe. Și Amintirea-i…
Vasile VASIESCU
