Gazete Gorjului – cARTul de noapte

Noaptea, la bariera Vergului, trăgeau în vamă, care încărcate cu piatră de Măgura. Cariatide albe, monumentale și grele, erau duse pe brațe în grădina cu statui din Intrarea Mieilor, 10. Din pridvorul casei cu etaj, înțelept și bogat, închipuind ipostazele concrete ale unei lumi virtuale, Nicăpetre începuse deja să-și cam facă socotelile. Lucrase, după ce se școlise la Institut, câțiva ani buni în pietrărie la Ciuta, pe valea Buzăului, cu nea Anton al lu’ Fețianu.
„Urcam și coboram dealul împreună. Călcătura mi se dăduse după a lor, îmbrăcămintea ne asemăna. Bătăiașul, țiul cu două capete și pupăza cu coadă lungă, călită pe nicovala țiganilor din Vintilești, îmi erau sculele cu care munceam și pe care le purtam pe umăr ori pe braț, ca și ei. Palmele-mi reau bătătorite ca și palmele lor.
– Dom’ Nică, iertați-mă, de mult nu îndrăznesc să vă întreb ce-s alea de faceți, că din puținul ce-l știu io, astea nu-s statui, dom’le…”
În 1969, vara, la galeria Simeza de pe bd. Magheru, s-a petrecut întâia personală a lui Nicăpetre. Trotuarul din fața galeriei devenise inexpugnabil, lumea multă și curioasă, rătăcită într-un pelerinaj obligatoriu, răzbea cu greu să vadă pietrele tânărului sculptor: „În vârstă de 33 de ani, Nicăpetre e un om cult care-l știe pe Brâncuși. Nicăpetre nu imită pe Brâncuși, ci își urmează sursele de inspirație și metodele de esențializare a formei. Dacă va continua cu același suflu de gândire filozofică și cu aceiași pricepere de cioplitor al pietrei vom avea un foarte original și mare sculptor”.
Cuvintele generoase ale lui Petru Comarnescu s-au dovedit a fi articulate vizionar, aproximând în volute ample consacrarea artistică de mai apoi a lui Nicăpetre. Destinul sculptorului s-a confundat cu nevoia de-a epuiza dinăuntru capodopera, victoria împlinirilor vieții, singulară și frumoasă, conferindu-i doar dulci și melancolice iluzii. Anticipând însemnele recunoștiinței, în orașul lui Brâncuși, prin 1971, a avut curajul să cioplească în travertin 32 de capiteluri închipuind păsări, îngeri, sfinți și stele, atârnându-le sfios și clar la streașina Casei partidului. Semne inefabile înecate în piatră, abstracțiile lui Nicăpetre se confundă deja cu un blazon menit să spulbere în timp iluziile vremilor trecute.
Apoi, „A fost o dată aici…”, la Măgura în 1971, a ridicat în 1974 un „Menhir” la Villany în Ungaria, a participat cu un „Triptic” în același an la Bienala de la Veneția, l-a imaginat altfel în 1978 pe Perpessicius, a cioplit tot la Măgura – „Zăbală și Paloș” – în 1979, după care, la Skironio, în Grecia a ridicat din ape cea mai frumoasă „Umbră”.
Era în 1980. Amurgul ultimelor lumini părea să absoarbă definitiv răspântiile coerent articulate ale sculpturii lui Nicăpetre. Vibrând la nebunia unor ilustre destinații septentrionale, artistul s-a hotărât, volens-nolens, pentru Canada. A petrecut viață printre străini, convins că zodia lui norocoasă îi va așeza numele de artist în montura unei ideograme săpată adânc și definitiv în conștiința posterității.
Așa a și fost. A avut noroc. Și a continuat. A zămislit în atelierul lui zeci și sute de sculpturi și desene. Unele au fost expuse în expoziții personale sau de grup, altele au luat drumul colecțiilor particulare, altele au ajuns în marile muzee ale lumii, altele înnobilează spațiile publice ale unor așezări urbane, altele…
De câțiva ani buni, eliberat din corsetul turnurilor placid-patinate ale străinătății, ascultând bătaia clopotelor tălmăcind adânc dorul de casă, Nicăpetre e mai în fiecare an printre noi. S-a întors acasă.
Într-o toamnă frumoasă, filigranată îngrijit, încercând exaltarea ultimă a grădinilor verii, am bătut drumul Brăilei să-l întâlnesc pe Nicăpetre. Era în casa-i cea nouă, boierească, din centrul urbei natale. Ridicată pe la…1912 de arh. I.L.Predinger, casa unui fost armator grec e de câțiva ani buni centrul Cultural Nicăpetre. Animat de generoase apucături românești, și-a adus aici, din casa de la Toronto, bună parte din sculpturi și câteva sute de desene punând bazele celei mai interesante colecții de autor din țară.
Spațiul din jurul Centrului reface în mare, atât cât s-a mai putut, atmosfera grădinii cu statui din Intrarea Mieilor anilor ’70. „Cariatide” și „Umbre” de piatră încearcă farmecul de altădată în acord cu orașul de azi. În camerele ajunse săli de muzeu, sculpturi de lemn și desene delimitează artistic puterea și măreția unei singure vieți.
Nicăpetre, personajul cel mai important al Brăilei de azi, ascunde încă virtuți nebănuite. El este un idol modern, a cărui lucrare în piatră și lemn reprezintă una dintre cele mai plauzibile definiții ale Orașului.
Într-o zi de iarnă frumoasă, din Rotonda Muzeului cu pereții desenați de maestru, i-am urat La mulți ani lui Nicăpetre.
A fost serbare la Muzeu… Era într-un ianuarie al anului 2008. De ziua sculptorului, ne-adunaserăm la Muzeul Literaturii Române în jurul câtorva desene și fotografii cu care îi încropisem o expoziție, ocazie cu care, în spațiul astfel înnobilat, aveam să lansăm primul număr al revistei „după Brâncuși”, dimpreună cu noul nostru volum – „cARTul de noapte” – pentru care Nicăpetre închipuise coperta și o prefață… ieșită din tipar. Au vorbit cu acest prilej, despre sculptor și despre opera sa, mai mulți dintre cei prezenți, printre care și poetul Nicolae Dragoș, al cărui cuvânt emoționant îl transcriem pentru dumneavoastră: „Cum cu aproape patru decenii în urmă m-am aflat printre cei ce au putut admira creații sculpturale prin care Nicăpetre își consacra numele, alături de un George Apostu sau Ion Vlad (în expozițiile personale sau în expozițiile colective ale vremii, unde lucrările sale se distingeau printr-o personală asumare a figurativului sculptural, a unor sugestii din arta populară, evoluând spre esențializări cu valențe simbolice), dar mai cu seamă pentru că am avut prilejul să-mi luminez privirile cu desene destinate a fi ilustrații la lucrări în proză publicate în revista „Luceafărul”, al cărui redactor-șef am fost între anii 1974-1980, m-am considerat dator și îndreptățit să-l evoc succint pentru cei prezenți, pe sculptor, așa cum l-am cunoscut în anii tinereții lui și ai tinereții mele. Am făcut-o și eu, într-un fel, ca un exercițiu de recunoștință pentru colaborarea lui Nicăpetre cu desenele sale la revista „Luceafărul”, ale căror pagini au fost astfel înnobilate. Recunoștință pentru simplitatea și delicatețea pe care acest mare artist înțelegea să le manifeste făță de cei ce-i veneau în preajmă. Prin statură, prin ținuta sa devenea, fără ostentație, o prezență stenică, luminoasă, din întreaga sa ființă emanând deopotrivă forță și tandrețe. Ar fi putut fi, mi-am zis privindu-l, prin chipul și zveltețea cu care-și purta statura prin lume, el însuși un posibil model, demn de a inspira plăsmuiri figurative în piatră și bronz.
Se simțea că e locuit de un spirit generos, în stare de imprevizibile gesturi de generozitate, cu atât mai gingase și delicate când le știai venind dintr-un trup născut să-l anunțe pe învingător. M-a surprins când, generos, la o zi de sărbătoare pentru o vârstă, pare-mi-se, rotundă a mea, mi-a oferit un frumos desen, care ilustrase o povestire publicată în revistă. Altădată, într-un prag de An Nou, a dăruit câtorva apropiați din redacție, mici figurine în lut, închipuind un fel de măști africane stilizate. Era felul lui de a ura la mulți ani, celor pe care îi simțise aproape.
Acum, artistului Nicăpetre aflat departe de noi, celui care și-a păstrat țara cu sfințenie în suflet și în spiritul lucrărilor sale (dovadă și darul făcut muzeului brăilean), urmașul ilustru al unor mari înaintași, Paciurea și Brâncuși, îi alăturăm gândul nostru curat de admirație și de prețuire. Așa cum le suntem și le vom fi mereu aleșilor”. A fost, de fapt, o sărbătoare organizată dinspre Gorj în fața unei săli pline cu bucureșteni, care-au aflat atunci, nu fără o anume mirare, că sculptorul Nicăpetre „a muncit” și la Târgu Jiu și are lucrări în câteva colecții particulare.
Dar, numai peste doar câteva luni, într-o primăvară rece și înnourată rău, pe 21 aprilie, la Toronto, departe de Brăilița-i atât de dragă, sculptorul avea să ne părăsească definitiv, lăsând în urmă-i doar Amintirea și o operă de-o viață pe care reușise să o trimită în țară și să-și vadă visul împlinit – constituirea unui veritabil Muzeu de autor –, printre foarte puținele din țară, unic în felul lui și care face fală orașului pe care l-a iubit necondiționat. Parcă-l aud pe dl. Lungu, întâiul primar post-decembrist al Brăilei, prim-secretar parcă dintotdeauna, cu realizări economice dintre cele mai importante în epocă, promițând unei asistențe numeroase interesată de ceea ce realizase sculptorul în Lumea albă, că va face tot posibilul ca opera să-i fie adusă în țară și să ajungă acasă în bune condițiuni, unde specialiștii Muzeului (și i-a numit pe Ionel Cândea și pe Maria Stoica), să pună bazele celei mai noi instituții culturale din oraș. Și așa s-a și întâmplat. Bravo lor!. Am fost în câteva rânduri martor la evenimente ce-l aveau în prim-plan pe Nicăpetre. Și mi-a plăcut. Și i-am invidiat sincer pe brăileni…
Au trecut, iată, 15 ani de când sculptorul nu mai e printre noi. La Brăila se poate vizita Muzeul Nicăpetre care cuprinde mai bine de o sută de sculpturi în lemn și piatră și doar… câteva sute de desene. La Târgu Jiu, la noi, Cariatidele lui Nicăpetre sprijină în continuare, de mai bine de 50 de ani, cea mai importantă clădire administrativă a orașului. Din păcate, puțin dintre concetățenii noștri știu cine le-a făcut. Așa cum am mai spus-o public, cred că n-ar fi din cale-afară de greu dacă s-ar renunța la acea… limbă de beton care desparte Consiliul Județean de Muzeul Național Constantin Brâncuși, ajungându-se astfel printr-o soluție dintre cele mai fericite ca bătrânul parc, rămas ca prin minune în inima orașului, să îmbrățiseze și să pună în valoare egal cele două clădiri de patrimoniu, care păstrează de drept, peste timp, Amintirea sculptorilor Nicăpetre și Brâncuși. Să fie imposibil să se renunțe la o parcare de serviciu pentru a fi puse cu adevărat în valoare opere de artă unanim recunoscute în plan cultural!?
Se-aude că pentru anul… 2006, când Nicăpetre va fi împlinit 90 de ani, se lucrează deja la un amplu proiect expozițional care să se întâmple la Muzeul Național de Artă Contemporană din Palatul Parlamentului, al cărui director general – criticul Călin Dan – s-a pronunțat despre opera sculptorului încă din anul 1980.
Am avea timp și noi, la Târgu Jiu, să facem planuri de… fezabilitate și să găsim și un constructor serios, abilitat de ministerul Culturii. Ce ziceți?
Vasile VASIESCU