„Trec până-n prânz și nu vin cu mâna goală. Aduc o sticlă din beci cu beutura de-o beau „pe tot parcursul zilei” ca să fiu sigur că trece timpul și io țin pasul cu el până se lasă seara și-apuc să văd cum se-ncură licuricii prin vie. Atunci știu sigur c-a mai trecut o zi și-mi fac liniștit iar planuri pentru viitor. Că atât ne-a mai rămas. Viitorul…”
Zamfir, să aibă trei-patru ani peste-ai mei, mereu cu un zâmbet afișat harnic pe față-i încă tânără, proaspăt ieșită cu bine de sub briciu’ de-l are moștenire de la nea Vasile, care și el îl avea rămas de cadou de la un neamț ce stătuse „cu gazdă” pe timpu’ războiului la Pătru lu’ Ghițalanii, aduce-ntr-o plasă o sticlă cu vin de-al bun și la sub braț ține-nvelit într-un peșchir plin cu flori roșii de mână, un teanc de hârtii bătute îngrijit la mașină. Pe prima scrie la mijloc cu litere mari de tipar – „Să ne cunoaștem strămoșii”, iar în josul ei, cu de-ale mai mici – Eugen Al. Rădulescu.
Aleg două pahare cu model și picioare lungi cu care să petrecem evenimentul și ne dăm în taină. După ce ne măsurăm din ochi pe furiș ca să vedem ce s-a ales de noi în răstimp, cădem unanim de acord c-am rămas dintre cei din urmă care mai prefirăm fără de ajutor drumu’ la deal și la vale și melițăm curajos viața fară vreun scop bine pus la punct. Scopul nostru e să ne ținem de ață. Și ghemu-i la Dumnezeu. Cât o vrea el…
Cum a trecut timpul!… Parcă ieri era, să fi fost deja la școala din Tășcăi, unde-am făcut-o pe-a cincea, după care ne-am mutat într-a nou construită cu opt clase, și ne jucam de-a „hoții și vardiștii” până uitam de noi ascunși prin casa lu’ Chepeneag, rămasă de când lumea „la roșu”. Avea trei hodăi din bârne de stejar necercuite, așezate ca lumea pe un beci din piatră adusă de pe Inoasa și cu un pod mare, acoperit ca lumea cu țiglă „Leu”. Toată casa, cu grădina ei cu mulți nuci, era numai a noastră. Atunci își ridicau casă nouă, ca la oraaș, ai lui Alexie Rădulescu, de intrau mai ferit cu caru’ în bătătură din drumu’ ce cobora la Amaradie și la linia mare puseseră vie nouă și-aveau gard frumos de piatră. Și am aflat noi că venise cu bani de la București și fratele-al mare al lu’ nea Milică – domnul Eugen, care-și dorea o hodaie cu geamurile la linie pentru când o mai veni și el pe-acasă. Mi-l amintesc într-un costum bleumarin cu dungulițe și cu pălărie de pai din fire de grâu. Era primul bucureștean pe care-l vedeam viu și-l auzeam vorbind de-adevăratelea. Sunt sigur că ne-a și întrebat o dată de vorbă. El, domnul în costum și cu pălărie, este autorul paginilor cu care Zamfir a venit ca să le văd și să stăm de vorbă. Domnul Eugen scrisese prin anii ’70 povestea neamului lor, al Răduleștilor, care se trag din Tășcăii ăi bătrâni, de întemeiaseră la începutul începuturilor satul Voitești, atestat cu acte pe la 1483, dată la care existau așezări omenești a căror temelie fusese așezată întâi de tot în mahalaua din Răscruci, a Tășcăilor.
Stau la umbră cu Zamfir, ne ținem la viață cu mâinile pe paharele de geam pline cu vinul lui și constatăm amândoi același lucru: cât de puțin știm despre istoria neamurilor noastre care au ridicat case, au întemeiat familii cu mulți copii și au răzbit cu munca pământurile din vatra satului în care și noi ne-am născut în urmă cu atât de mulți ani.
Ți-l mai amintești pe Alexie Rădulescu ăl bătrân? Parcă-l văd cu ceoarecii strânși pe lângă el într-o curea cu cataramă de alamă galbenă, urcând încet spre magazinul cel nou să vadă de țigări. Când da cu ochii de noi pe la poartă, ne lua la rost cu o voce domoală, da’ cu care parcă ne apuca de urechi. „Bă, puță, păi, n-ar trebui să fii după buruieni, că-i soarele încă sus. Sau ai treabă și vezi de lecții”.
Uite-n hârtii și citește ce scrie domnul Eugen despre nunta lui:
„La 5 februarie 1911 a avut loc căsătoria lui Alexie Rădulescu cu Ileana-Maria din Glodeni, fiica lui Constantin și a Elisavetei Stănilă. Cununia religioasă s-a oficiat la Biserica mare, iar masa și petrecerile în Voitești.
După mărturisirile tuturor membrilor mai în vârstă din familie, nunta cu întreg alaiul de datini moștenit din strămoși a fost atât de impresionantă încât pe drept cuvânt s-a spus că „a fost o nuntă ca-n povești”.
Au fost invitați nu numai fruntași din comună și din satele vecine, dar au luat parte și musafiri veniți de la Târgu Jiu, mai ales că părintele spiritual al tinerilor avea să fie Lazăr Arzoceanu, primul învățător luminat din Bălănești, de numele căruia se leagă înfăptuiri de care știe chiar toată țara.
Potrivit datinilor și al obiceiurilor, în fruntea convoiului de nuntași se înșiruiau un număr de peste 30 de călăreți, toți îmbrăcați în costume naționale, așezați chipeși în șei de piele pe cai aleși pe sprânceană, împodobiți cu crenguțe de brad și panglici tricolore, fiecare din călăreți purtând în mână plosca cu vin legată cu câte un peșchir. Înaintea nuntașilor mergea o echipă de gorniști adusă special de la Târgu Jiu care anunțau din când în când marele alai ce avea să parcurgă drumul de la Voitești până la Glodeni. În urma gorniștilor și a călăreților se așternea la drum trăsura nașului, elegantă, cu coș de piele și lămpi cu carbid aduse de la Viena, ce ducea nașii și ginerele, descendentul în care-și punea mare nădejde tot neamu’ Tașcăilor. După trăsura nașului trasă de patru cai nărăvași, urmau în buiestru, de o parte și de alta alți călăreți, după care veneau încă vreo 40 de trăsuri cu nuntași. În nechezatul cailor, în sunetele gorniștilor, convoiul se întindea pe o lungime de peste 500 de metri. Ușor de imaginat ce spectacol a fost pentru sătenii celor trei sate, care se urcaseră pe garduri, în pomi și chiar pe case pentru a vedea șirul nesfârșit de trăsuri ce părea că nu se mai termină.
Nunta de pomină și caii lu’ popa Dumitru, ce luau parte și el la această mare sărbătoare, a rămas de legendă în memoria satului. S-a povestit mult timp despre ea, ca despre cel mai frumos spectacol desfășurat pe aceste meleaguri.
Și pe taica din Glodeni, martor ocular ce luase parte cu tot sufletul la eveniment, când începea să ne povestească iar și iar despre desfășurarea datinilor, obiceiurilor și cântecelor vechi, îl cuprindea o stare de bună dispoziție, se lumina la față, iar ochii i se umezeau de lacrimile bucuriei, ca și cum ar fi retrăit din nou acele clipe. Ziua de 5 februarie 1911 a considerat-o întotdeauna, ca pe cea mai frumoasă și fericită zi din toată viața lui.
Convoiul nuntașilor ajuns la Glodeni se înșira pe șoseaua a mare de la casa lui Geac, trecând prin fața școlii primare și până în ograda lui Stănilă, Lumea înmărmurită ieșise pe la porți să privească nunta.
După o masă pe fugă luată în casele miresei din Glodeni, după îndeplinirea tuturor obiceiurilor și a datinelor cerute la o astfel de ocazie, alaiul nuntașilor a luat drumul înapoi, nu fără căruța cu zestrea miresei, așezată ordonat și la vedere, din care nu lipsea nici lada de Brașov, din acelea ce se dădeau mireselor încă de pe vremea lui Niță Tașcău.
Bucuroși c-au apucat mireasa, nuntașii cu toți lăutarii după ei s-au înapoiat la Voitești, unde după oficierea slujbei religioase s-au așezat cu temei pe chef, care a durat toată ziua și toată noaptea.
În jurul meselor bogate, cu feluri deosebite, servite de personal special adus de la Târgu Jiu, toți mesenii în frunte cu distinsa familie a nașului, au petrecut ascultând cântecele lăutarilor și au jucat horele și sârbele gorjenești, supravegheați atent de popa Dumitru, care avea pretenția să se desfășoare totul musai ca în vremurile de demult.
Numărului impresionant de trăsuri și de nuntași li s-au alăturat și neamurile miresei de la Glodeni în frunte cu popa Ion, și el om ca lumea care știa bine a petrece. Cuscrii au venit chipurile să-și ia mireasa înapoi, însă, în cele din urmă s-a căzut la pace cu tot neamul Tașcăilor, așezându-se la aceeași masă și petrecând până-n zori”.
Și astfel, în împrejurări de poveste, fiica Elisavetei și a lui Ion Stănilă din Glodeni întră în casa Tașcăilor de la Voite;ti, unde avea să întemeieze o căsnicie cum nu s-a mai văzut în dunga Inoșii.
La un an de la nunta de pomină din 1911, s-a născut domnul Eugen. A învățat primele clase la Școala cu vultur, avându-l dascăl pe înv. Calinic Alboiu, ginerele lui Lazăr Arzoceanu și fiul lui Vasile Alboiu. Apoi a învățat la Voiteștii din Vale cu învățătorii Vasile Toropu și Anghel Brânzan. După cele 5 clase primare absolvite cu premiul I, Alexie l-a dus la Rm. Vălcea cu gând să-l facă preot. A dat examen la liceul Lahovary și după un an s-a transferat la liceul Tudor Vladimirescu din Târgu Jiu. Apoi a urmat facultatea de drept la București, a intrat în Baroul de Avocați și s-a căsătorit cu Agatha Popescu, fiică de preot din Topoloveni. Și tot așa…. Și de fiecare dată, atât cât i-a permis timpul și viața, a făcut drumul de la București la Voitești, să-și vadă părinții și frații, și neamurile din Tășcăi.
Dar drumul cu trăsura cu cai pe sub poala munților până la Râmnic, pe care-l făcuseră și strămoșii lui ca să le-ajungă copiii preoți cu carte bună, rămâne în neam o adevărată aventură pentru toate timpurile. L-au făcut cu treburi și popa Dumitru și boierul Niță. Închipuiți-vă, acum mai bine de o sută de ani! Și călare și pe jos… Popa Dumitru, în răstimpul celor aproape 50 de ani de preoție, a făcut „naveta” numai călare la parohiile din Voitești, Cărpiniș, Peșteana Jiu, Bâlteni, Rădăcinești, Crețești și Brătuia. Lelița Stanca, urmașă a lui popa Dumitru, ultima din neam care facea călare drumul la sărbători de la Cărpiniș până la Voitești, s-a stins în anul 1952. Și o dată cu ea, în neam, și pasiunea pentru cai…
A fost un neam de fală. Pentru ei și pentru tot ce-au făcut în viață, alți oameni ca lumea au venit să-i vadă în diverse împrejurări. A fost la Bălănești ministrul Spiru Haret și-a stat de vorbă cu preotul Anghel Tașcău și cu înv. Lazăr Arzoceanu, un proces a fost stins la fața locului, la Voitești, de avocatul Șerban Frumușanu și de prefectul județului – col. Petrică Petrescu, un cal dintre cei mai frumoși de-ai popii Dumitru a ajuns prin vânzare în grajdurile lui Știrbei din Buftea, Alexie Rădulescu a fost coleg la școala de ofițeri de rezervă de la Botoșani cu Gheorghe Tătărescu, viitorul prim-ministru și cu scriitorul Cezar Petrescu, împreună făcând un „legământ de onoare”, păstrat pe peretele cu icoane din casa de la Voitești… Ce lume! Și tot popa Dumitru, primul născut la 1850 în Răscruci, la Tășcăi, în casa boierului Niță al Duțului, a fost cel care, elev seminarist la Rm. Vâlcea, peste voința tatălui său și din proprie inițiativă, hotărește schimbarea numelui de Tașcău în… Rădulescu.
Despre neamul Răduleștilor vor lăsa mărturie, cu siguranță, urmașii de azi…
Vasile VASIESCU
