Pentru generațiile de astăzi pare o noutate spectaculoasă faptul că, o dată cu instaurarea noii Republici populare, a avut loc un adevărat exod al multor oameni tineri din provincie, dornici de învățătură și hotărâți să acceadă și să se afirme în noile structuri social-politice și culturale din capitala țării. Așa se face că ajunși și noi la București, tocmai când hotărârile Congresului al IX-lea – despre care știam totul, până la amănunt, din orele de socialism-științific ale profesorului Iulian Lungănoiu – începeau să prindă contur în viața de zi cu zi și integrarea noastră în tumultul de neimaginat al metropolei dâmbovițene părea a avea un anume farmec, motivat tocmai de ieșirea noastră curajoasă dintr-o adolescență petrecută liniștit în orașul de pe Jiu, cantonat în mentalitățile comode ale vremii și surprinzător rămas într-un anacronism inexplicabil pentru ceea ce reușise să fie în perioada fastă a guvernării Tătărescu.
Ne-am luat cu viața, dar am încercat mai mereu să aflăm și să fim la curent cu ceea ce se întâmpla important la București și, neapărat, avea legătură cu oameni de-ai noștri, de la Gorj, ajunși, după puteri, de cele mai multe ori, a fi considerați chiar cineva în marele „sat cu miniștri”. Am căutat să aflăm cât mai multe lucruri despre „viața și activitatea” lui Vasile Lascăr (Șomănești), Grigore Iunian (Tărgu Jiu) sau Gheorghe Tătărescu (Poiana), dar i-am prins „în câmpul muncii” pe Grigore Geamănu (Turcinești), Constantin Flitan (Novaci), Vasile Pungan (Bălănești), Dumitru Aninoiu (Bălești), Ilie Văduva (Aninoasa), Constantin Ecobescu (Bâlta) sau, mai aproape de generația mea, pe Constantin Boștină (Ciuperceni). De asemenea, le-am urmărit opera și am cumpărat din librării cărțile scriitorilor Vasile Baran (Târgu Cărbunești), Darie Novăceanu (Crasna), Pompiliu Marcea (Ștefănești) sau Nicolae Dragoș (Cleșnești – Glogova), ale academicienilor Grigore Brâncuș (Peștișani) și Gheorghe Vlăduțescu (Târgu Cărbunești) și am fost de față la vernisajul expozițiilor artiștilor plastici Valentina Boștină (Ciuperceni) sau Constantin Blendea (Gureni – Peștișani). În epocă, era deja de notorietate faptul că Bucureștiul ajunsese să fie plin de generali de toate armele, de doctori prin toate spitalele și de directori aflați la conducerea marilor fabrici și uzine, toți gorjeni după „biroul populației”, ajunși oameni ca lumea și foarte importanți.
Și apropo de timpurile la care am fost martori nemijlociți, au apărut, am putea spune, de curând, două cărți care au făcut ceva vâlvă în lumea celor interesați de istoria noastră recentă și de așa-zisa literatură de sertar. Este vorba de cartea lui Constantin Boștină – În ochiul ciclonului – „Am fost secretarul personal al lui Nicolae Ceaușescu”, un dialog cu Alice Barb și S. R. Stănescu, cu o prefață de Alex. Mihail Stoenescu și o amplă postfață de Ion Cristoiu, la editura Evenimentul și Capital, 2021 și de romanul criticului, istoricului literar și profesorului Pompiliu Marcea – „Pacient în Galapagos”, la editura clujeană Actual, 2022, ediție îngrijită de Corina Mădălina Millo, cu un studiu introductiv de Zenovie Cârlugea. Cităm „la întâmplare” din cartea lui Constantin Boștină, numai ca să vă stârnim curiozitatea: „…parcursul vieții mele, începând din studenție (1964-1969) și până în 1989, a fost profund marcat de personalitatea lui Nicolae Ceaușescu, așa cum a fost ea, cu bune și cu rele. În toată această perioadă, prin pozițiile ocupate în societate, am fost fie în relație directă cu Nicolae Ceaușescu, fie foarte aproape de el”. Spicuim din „dosarul personal”: Născut în Gorj, într-o familie cu șapte frați, la 1 august 1946, ablolvent al Liceului Tudor Vladimirescu din Târgu Jiu și al Academiei de Studii Economice – București, promoția 1969, cu un doctorat în specialitatea Economie mondială, 1987. A fost cadru didactic la ASE, a publicat studii și articole în presa de profil și o lucrare de referință – „Prezent și perspective în economia mondială”, 1989. A activat din timpul studiilor în mișcarea studențească fiind președintele UASCR (1973-1975), președintele Consiliului Național al Pionierilor și al UNICEF (1975-1980, Secretar personal al Președintelui României (1980-1982), ministru-adjunct la Ministerul Industriei Ușoare (1982-1986), secretar cu probleme economice și prim-vicepreședinte la Botoșani, după care, Ministru-adjunct al Economiei Naționale pentru scurtă vreme în 1990, președinte fondator la ASPES, director general al revistei „Economistul” din 2010, PDG la BOST CONSALTING și manager general la DAKIA GmbH – Viena, vicepreședinte la AOAR și AGER, coordonator principal în 2021 pentru studiul: „Model economic românesc în U.E. România – Orizont 2040”.
Mărturia lui Constantin Boștină din volumul „În ochiul ciclopului”, reprezintă o contribuție deosebită la cunoașterea istoriei noastre recente și se alătură „declarațiilor” făcute de Dumitru Popescu, Ștefan Andrei, Ion Traian Ștefănescu, Silviu Curticeanu, Paul Niculescu – Mizil, Ion Iliescu, Iulian Vlad și a altora la fel de importante. A fost la un moment dat un personaj din imediata apropiere a președintelui țării, fiind martorul nemijlocit al unor momente de referință ale istoriei noastre contemporane. Împreună cu Grigore Geamănu, Vasile Pungan și Nicolae Ecobescu, Constantin Boștină se numără printre puținii gorjeni care au avut, „prin natura serviciului”, atribuții în preajma conducătorului țării. Semnalez doar două momente de istorie care-l privesc și prin care vreau să vă determin să citiți cartea. În septembrie 1989, Nicolae Ceaușescu îl cheamă de la Botoșani pe Constantin Boștină și-l trimite într-o vizită în RDG ca „să-l descoase” pe Egon Krenz în legătură cu discuțiile purtate de acesta cu Gorbaciov, în 25 august: „Du-te și cere-i o întâlnire și află ce au discutat la Moscova”. Apoi, la doar trei luni distanță, în 22 decembrie 1989, „într-o convorbire telefonică la inițiativa lui Iliescu, relatându-mi ce se întâmplă la București”, a fost invitat să facă parte din noua echipă, dar a „reacționat obiectiv”: „Nu vin, nu știu și nu înțeleg ce faceți voi acolo la București”. Din aceste „eșantioane” de istorie trăită, reiese pe ce palier politic s-a situat Constantin Boștină în două momente atât de importante pentru… țară.
Acasă, însă, nu l-am cultivat pe Constantin Boștină nici înainte și nici… după. Păcat! Încă ar putea foarte bine să-i consilieze pe decidenții noștri de la Gorj, măcar în probleme de prognoză economică, jalonând împreună, cât nu e prea târziu, un… proiect de județ, fără de care, cât de curând avem toate șansele, să dispărem de pe harta economică a țării. Sau să-l invite Universitatea în calitate de profesor asociat la facultatea de profil economic, unde ar putea ține niște prelegeri cu adevărat de excelență și care ar da, cu siguranță, altă greutate diplomelor absolvenților. Cum ar fi să-l ai la Universitatea Constantin Brâncuși din Târgu Jiu conducător de doctorat pe profesorul… Constantin Boștină? Sau cum ar fi ca Domnia-sa să-și lanseze cartea, de care facem vorbire, în Aula Universității târgujiene și să primească, la o așa ocazie, titlul de Doctor Honoris Causa? Încă nu e prea târziu. Trebuie doar să avem deschiderea necesară, să lăsăm deoparte micile orgolii locale, să fim deștepți și să-i invităm la Gorj pe cei care într-adevăr au performat departe de casă, pe-acolo, pe unde i-a dus viața… Am avut de curând o discuție, „cu totul și cu totul întâmplătoare”, cu domnul profesor și-am pus la cale o expoziție de sculptură Valentina Boștină la Muzeul nostru Județean. Sper să ținem minte amândoi și să reușim să ducem la bun sfârșit acest proiect… cultural, care n-ar face decât să recupereze moștenirea unei sculptorițe importante pentru arta românească și pe care trebuie să ne-o revendicăm, aducând-o acasă.. Neapărat! Și eu și dl. Boștină am cunoscut-o bine și avem lucrări de la ea. Atunci, cine și ce ne oprește?!
Nu întâmplător asociem cărții de memorialistică politică a lui Constantin Boștină, romanul „de sertar” al profesorului, criticului și istoricului literar Pompiliu Marcea scris, după cum autorul notează pe ultima pagină, din ianuarie până-n noiembrie 1983, cu nici doi ani înainte de sfârșitu-i atât de surprinzător și de neînțeles, încă neelucidat juridic și care a fost mult comentat în epocă, în mediile literare și nu numai. S-a stins la 27 martie 1985, într-o primăvară care se abătuse cam devreme asupra Bucureștiului, aducându-ne tuturor veștile unor timpuri ce aveau să rămână în continuare, pentru mult prea mulți ani, tulburi și de neexplicat. Autorul se resemnase și el într-un fel, înțelesese câ romanul la care lucrase zi de zi, aproape un an întreg, nu avea cum să fie tipărit și în nici un caz nu avea de gând să facă vreo concesie în fața celor care se oferiseră să-l învețe cam cum ar trebui să procedeze „ca să fie bine și să nu fie rău”. Trecând peste toate, în anul scrierii romanului „Pacient în Galapagos”, lui Pompiliu Marcea i-a apărut la editura Eminescu – de unde Valeriu Râpeanu îi înapoiase manuscrisul cu rugămintea expresă de-a mai „lucra pe text”, recomandare pe care acesta nu a putut să-o accepte –, un volum de „Concordanțe și controverse”, volum care, după cum sugerează chiar titlul, exprimă tranșant „atitudinea autorului în contact cu fenomenul literar și cultural contemporan, reacțiile de aderență sau de neaderență și unele și celelalte firești, față de autori, cărți, tendințe sau direcții literare”. Apoi, chiar la sfărșitul anului 1985, când încă nu se stinseseră ecourile morții lui, îi apare la Cartea Românească un volum de „Atitudini critice” față de valorile autentice, consemnarea și sublinierea lor părându-i-se a fi „o îndatorire în egală măsură profesională și morală”. Aceste două cărți justifică fără echivoc atitudinea de-acum și a romancierului față de tot ceeace se întâmpla în jurul lui, și nu doar în plan cultural.
Din păcate, manuscrisul romanului s-a rătăcit și a fost recuperat întâmplător, târziu, în 2017, publicarea lui reușindu-se abia anul trecut. O astfel de „izbândă culturală” merită o mai mare atenție și un interes critic pe măsură. Romanul, așa cum împreună vom constata, e foarte interesant, nu e mai puțin politic și rămâne în continuare foarte actual. Pe curând!
Vasile VASIESCU
