Memoria mea încă îl păstrează ca pe un „funcționar de rang înalt” al culturii locale. Acum mai bine de jumătate de veac, se întorcea acasă tocmai de la capătul lumii, după ce prestase câțiva ani buni ca profesor de limba română la un liceu din… Sulina, urmare repartiției guvernamentale care-l trimesese la post după terminarea facultății de filologie a Universității din Iași, al cărei absolvent strălucit a fost. A debutat cu poezie în revista studențească „Alma Mater” încă din primul an de facultate – (1970), și în volum, zece ani mai târziu, la… Galați, cu o plachetă de versuri – „Reportaj din secolul XX”.
S-a vrut poet și i-a ieșit până la urmă. Ion Cepoi, pentru că el e „Leul de la Mila 0”, a fost scriitor. A știut să-și aleagă întotdeauna slujbe la stat care să-i permită să aibă timpul de partea sa, dedicându-se cu seriozitate aplicată creației, în steaua căreia a crezut cu obstinație. Când a venit acasă, în 1981, i s-a oferit, „cu totul și cu totul întâmplător”, scaunul de director al Casei Municipale de Cultură Târgu Jiu, și de atunci, până la pensionare, ba chiar ani buni și după pensionare – etapă a vieții în care n-a crezut deloc și a încercat s-o eludeze prin varii metode – Ion Cepoi a fost doar șef într-ale culturii, arondat pe drept la tot ceea ce s-a întâmplat în domeniul acesta de activitate în orașul nostru.
A fost un activist cu carte, cu viziune chiar, agreat de toată lumea cu pârghiile decizionale vremelnic la îndemână. Părea singurul și de neînlocuit. În acest lucru a chiar crezut și el și fatalitatea asta l-a sufocat spre sfârșitul programului lui de viață activă, prelungit poate prea mult pe bani publici cu de la sine credință și deja peste puterile lui, de-o vreme tot mai îngrădite de oameni de bine aflați dintotdeauna la butoane în spatele tribunei oficiale.
A trăit finalul vieții într-o mirare tulbure, orbit de-o eclipsă comună livrată cu titlu gratuit din galantarul puterii pe care chiar el a slujit-o necondiționat atâta amar de vreme. Sălbatecul dinozaur acval, întors acasă de bunăvoie din împărăția unui oraș uitat la marginea lumii, a căzut în genunchi, undeva la prânz, într-o zi când nimeni nu și-ar fi închipuit că orizontul unei vieți deja fusese oficial aneantizat. Păcat!
Rămâne doar posteritatea, atât de ingrat dirijată de cele mai multe ori, să-i compună o imagine solar-alegorică de demiurg legitimat, să-i recunoască personalitatea încărcată de un anume dinamism constructiv, cu care să confirme definitiv în fața așteptărilor diviziilor nou emanate, instituțional aflate pe val în vânzoleala de astăzi neîngrădită de nimeni și de nimic.
Dezideratul unei efemerități cu față umană pare a fi prins deja contur între copertele câtorva dosare de arhivă pline cu proiecte viabile, care pot fi oricând reșapate și asumate și de alții „pe persoană fizică”.
Nimic nou sub soare!… Această față umană a contemporanilor ține de o heraldică stearpă, în rama căreia îngrămădim mereu aceleași cuvinte de prisos, urmând atent, ca la o comadă „de sus”, șleaurile de câlți ale vieții fiecăruia. La marginea unei Siberii sufletești, cu fețele trădând expresii uneori plictisite, alteori închipuind o lehamite de budoar, am fost martori la bara unei vieți plasată sever și exclusiv-cultural în paginile ultimului „Reportaj trist al secolului XX”, al cărui final ușor melodramatic ne-a surprins pe toți.
Cip – pe numele de alint al prietenilor – a fost de acord cu multe dintre proiectele noastre, la mai toate fiind parte, la timp și dezinteresat. Și noi, după posibilități și câtă vreme am fost solicitați, i-am fost pe-aproape. Îmi amintesc cum cu vreo zece ani în urmă, pe scaunul de director al nou înființatei Filiale ICR peste tot arealul Olteniei, s-a așezat de bunăvoie și fără să surprindă aproape pe nimeni, tot prietenul nostru Ion Cepoi.
I-am ieșit în întâmpinare și chiar la timp, la inaugurarea de față cu… președintele Andrei Marga, am lansat sub egida Institutului Cultural Român – Filiala Târgu Jiu, un număr nou din revista noastră „Lumea gorjenească”, cu un supliment de artă – „după Brâncuși” și un „Calendar Nicăpetre” pentru anul în care tocmai intrasem nu fără… mari speranțe la purtător.
A scris și el „la comandă” pentru paginile revistelor pe care le-am inventat dezinvolt de-alungul vieții amândurora – „Castelul de Apă”, „după Brâncuși”, „Luceafărul de Bălănești”, „Lumea gorjenească” –, ne-a prezentat cărțile în cuvinte calde și bine împerecheate, a vorbit la vernisajul câtorva dintre expozițiile noastre de care ne-am făcut vinovați împreună, ne-a fost întâiul redactor de carte la prima apariție editorială – „Pe branțuri de sticlă” – ieșită la timp sub îngrijirea editurii „Diafora” a distinsului poet și prieten Adrian Frățilă.
Niciodată nu l-am publicat în calitate de poet. Și nu știu de ce. A și scris în mai multe rânduri despre noi și despre ce am cam făcut, risipind darnic și generos cuvinte care ne-au făcut plăcere, dar pe care, poate, nu le-am meritat pe dea-ntregul. A fost un risipitor de vorbe și de sentimente alese îngrijit și dăruite cu… talent.
Ultima dată l-am avut invitat la Bălănești, cu lume multă și bună, la serbarea de început de la „FilipArtGallery” – ultima noastră întreprindere… culturală, la fel de profitabilă ca și toate celelalte, când am și lansat – „Jurnalul unui personaj controversat” – cu scriitorul Dinu Săraru venit special pentru „sesiunea de autografe”.
Am avut înscriși la cuvânt vorbitori unul și unul, dar, de ce oare?, am omis să-l rog și pe Cip să spună câteva vorbe de întâmpinare… Mai ales că și el fusese cu ceva ani în urmă premiantul Fundației „Niște țărani”, „pentru activitatea de cercetare a istoriei culturale a Gorjului”.
Se întâmpla asta în 2005, acum eram în 2019 și era de față și marele scriitor care-i semnase diploma. N-a fost să fie… Eu am fost cel care a ratat clipa. De la noi de-acasă, Cip a plecat supărat. Și așa a rămas, evitând cu bună știință alte întâlniri sau contacte culturale, părându-mi-se totul ciudat, cu inflexiuni monotone și aproape uzate spre sfârșitul unui mandat public recunoscut de toată lumea.
A manevrat încruntat și fără urmă de poezie ghilotina „luptei cu inerția” și, la final, pe masa de scris, sub cheie, i-au rămas neterminate câteva proiecte la care lucra de unul singur, proiecte așteptate cu interes și care urmau să rezume devotat întreaga-i activitate creatoare. Urma să declare, la sfârșit, tuturor, că resemnarea în fața morții ar putea fi ultima performanță funambulească aflată în paginile agendei sale de lucru…
Totul părea de-acum rece și șters împrejuru-i, făcea servicii pe bani de ochii lumii, răspundea rar la salutul celor din jur, omul cetății își achitase multe din datorii, rămăsese la vedere doar un alter ego placid și morocănos. De ce?
Avea însăilat un mic biroaș de funcționar în mansarda instituției la care slujise în paralel, cu devotament și cu oarecare talent, îl saluta politicos doar portarul și dăruia cu protocol același salut interesat noului manager în care nu părea a crede. Deasupra ușii pe care intra aproape zilnic, de mai multe ori, ca să i se pară că e încă în activitate, cineva, poate chiar el, scrisese cu litere de tipar – „Sala Marian Negrescu”. Nu i-a mai fost de nici un folos. Timpul n-a mai avut răbdare…
„O generație care, dacă încă nu dă semne de oboseală, începe să dea semne de lehamite la adresa autorităților culturale și publice, în acest moment incapabile să-i înțeleagă excelența.
Faptul că deja au plecat câțiva plasticieni de valoare, un critic de artă, câțiva tineri actori cu studii clasice, că un muzician ca Mircea Suchici s-a mutat la Craiova, ca și filosoful Ionel Bușe, de altfel, că Nicolae Diaconu intenționa mutarea la București a redacției revistei „Brâncuși” sau că Mihai Țopescu nu mai vrea să expună la Târgu Jiu, nu pare a mira nici impresiona pe nimeni dintre cei plătiți tocmai ca să afle și să prevadă cauza mirărilor. Și e mare păcat, pentru că o astfel de generație, creatoare și promotoare a ultimei cu adevărat importante mișcări culturale locale – cea de la 1990, se naște o dată la un veac!
E grav, zic, din mai multe motive: că, nesusținută fiind, această generație va ajunge să se consume în sine și pentru sine, lăsând în urmă creații de performanță dar nu și o școală care să continue și amplifice cele create; că în atare circumstanțe, orașul va rămâne ceea ce pare că se dorește să rămână: o localitate de folcloriști, epigramiști și filateliști (toată stima pentru aceștia și pentru modul în care știu să lupte ca să-și afirme existența, dar nu asta consolidează și emancipează fenomenul cultural local, nu asta înseamnă cultură de rezistență); că, din păcate și din motivele de mai sus, se ajunge la paradoxul că orice manifestare culturală cotidiană (lansare de carte, expoziție de nu știu ce, festival al berii etc.) să fie tratată la nivel evenimențial, iar evenimentul cultural, atunci când apare, să fie lăsat să cadă în desuetudine; în fine, că o droaie de veleitari, de ciocoi politici, economici și culturali (există astfel de specimene și în cultură, nicio problemă) se lăfăie impardonabil în paginile presei locale scrise sau vorbite, în vreme ce pentru un Grigurcu, Neag, Berculescu, Țopescu, Diaconu, Neguleasa, Cârlugea, Negrescu, Pecie, Gorun, Maikovski ș.a. nu există spațiu disponibil sau când există nu despre cultură sunt intervievați.
Cred, așadar, că ideea „Castelului de Apă” ca alternativă culturală poate fi una benefică: mai întâi, pentru că ar crea mediul cultural necesar oricărei urbe cu pretenții; apoi, că astfel s-ar dezvolta spiritul critic, la fel de necesar ca aerul în vremuri ca acelea de azi. Ba, aș zice, chiar obligatoriu…” Gândurile astea scrise de bună voie, sunt dintr-o pagină tipărită în primul număr al revistei „Castelul de Apă” din vara anului 2002. Parafrazându-l, totul rămâne în actualitatea culturală a momentului. Totul rămâne între noi. Ca la început.
Când a împlinit 50 de ani, în paginile unui ziar în vogă atunci, i-am scris o scrisoare de admirație. Era de ziua Lui. El era „Leul de la Mila 0”. Pe 13 august, în fiecare an, e ziua scriitorului Ion Cepoi. Și a poetului.
Să nu-L uităm!…
Vasile VASIESCU