O toamnă demult trecută mi-a rămas întipărită în suflet mai ales ca o sărbătoare binemeritată. Binemeritată, pentru că atunci, la Târgu-Jiu, a fost premiat sculptorul Gheorghe Iliescu-Călineşti. Premiul s-a vrut a fi o pedeapsă solară aplicată cu eleganţă celui care, sacrificându-se tragic orgoliului, a îndrăznit să-l cuprindă cu inima pe Brâncuşi. 
Gheorghe Iliescu-Călineşti este sculptorul român care, ispitit de metafizica zborului, întruchipează deopotrivă un olimpianism total asumat cu prudenţa ţăranului ostenit de atâta îngândurare filosofică, dar şi o independenţă protocolară cu care reiterează, original şi reuşit, convingerea că Brâncuşi rămâne mereu începutul sculpturii. Însuşi sculptorul mărturiseşte: „m-am născut / în luna lui Cuptor, / pe pământul meu, / din apele mele, / din pomii mei // să văd, / să simt, / să iubesc, / să cred”. Adăugăm noi, că naşterea a avut loc în ziua de 14 iulie 1932, într-un sat cu nume de poezie – Călineşti – sat din părţile Argeşului, unde tatăl artistului sculpta cu mult har catapetesme de biserici.
Şi întâmplarea binecuvântată de Dumnezeu a făcut ca tatăl sculptorului să facă multe din aceste catapetesme pentru biserici pe care le picta, nimeni altul decât Iosif Keber, pictorul trăitor la vremea aceea pe strada Sf. Nicolae, la doi paşi de Castelul de apă din oraşul nostru. Şi de aici, norocul copilului Gheorghe Iliescu de-a fi venit în oraşul lui Brâncuşi prin 1940, când mai strălucea întâia culoare a Coloanei fără de sfârşit aflată atunci în Dealul fânului.
Peste mulţi ani, într-o expoziţie personală, pentru prima dată, Gheorghe Iliescu-Călineşti a expus publicului un bronz reprezentându-l pe Brâncuşi, tratat într-o manieră aproape clasică, un bust frumos, de-o eleganţă modern confirmată. Împreună cu o altă lucrare – „Omagiu lui Brâncuşi” – asemănătoare celei aflate în Muzeul nostru şi, de asemenea, împreună cu un „Cap de copil”, acest triptic cu o semnificaţie simbolică monumentală, reprezintă cartea de vizită a întregului demers artistic al sculptorului.
,,Brâncuşi”-ul sculptorului Cãlineşti a fost turnat în bronz după lucrarea originală din ghips, modelată pe vremea când artistul era student la Academia de Arte, la clasa profesorului Medrea. Ne găsim în anul 1957, în primăvară, când Brâncuşi abia se stinsese la Paris. La noi nu se vorbea de sculptura lui Brâncuşi sau încă nu se vorbea îndeajuns de bine despre Brâncuşi. Această frumoasă lucrare a sculptorului Gheorghe Iliescu-Cãlinescu a stat ascunsă în sufletul lui până când gestul lui de curaj din tinereţe a devenit public. E iarăşi un moment prielnic, când mai marii urbei noastre, asumându-şi discordia sufleteascã şi-ar putea da mâna, ajutaţi financiar din varii locuri, şi-ar achiziţiona această sculptură monumentală a lui Călineşti.
El este sculptorul, întâiul mare sculptor român, care a primit premiul Brâncuşi, cel mai mare premiu pentru sculptură. Ar putea fi cel mai mare premiu internaţional pentru sculptură acordat de România, decernarea lui având loc de fiecare dată la Târgu-Jiu. Bustul lui Brâncuşi, pe care sculptorul Iliescu-Călineşti l-a creat în tinerețea-i, ar putea, de exemplu, să sprijine frumos bolta intrării în Universitatea ce poartă numele titanului de la Hobiţa, universitate care în felul acesta, şi-ar lua rolul în serios şi s-ar obliga să-şi asume lecţia despre Brâncuşi.
Iată câteva vorbe pe care Iliescu-Călineşti le-a spus la primirea premiului de sculptură Brâncuşi. Ele se vor a fi o dulce reverenţă în faţa întâiului sculptor al lumii: „Brâncuşi a venit acasă şi a intrat în rădăcina ţării pe care a spiritualizat-o. El a inversat forma piramidală în care s-au înscris toţi clasicii sculpturii. Toate lucrările lui sunt ca o azvârlire din centrul piramidei către bază. Brâncuşi a legat pământul de cer prin această demonstraţie. De la el, acesta este rostul compoziţional în sculptură. Şi dacă mă gândesc la operele lui, toate se înscriu în acest context. El a creat întâiul abecedar de semne al sculpturii moderne. Şi a venit apoi în ţara lui, şi nu a luat numai partea de Gorj a Gorjului, şi a luat, de fapt, spiritul ţărânei locului unde s-a născut, spiritul acestui loc ales de Dumnezeu. El a zămislit gestul, a creat spiritul. Putem să-l luăm pe Brâncuşi ca pe un geniu, dar câştigăm mai mult dacă-l luăm drept un mare creator. El nu a copiat obiectul în artă, el l-a transformat, l-a dus, l-a antrenat într-o mişcare spirituală. Până la el nu s-a mai făcut acest lucru. Toate aceste gânduri mă fac să spun că el este Creatorul. Mă feresc să spun că este un geniu. Dar nu mă feresc să spun că este Dumnezeu”.
Era într-o toamna demult trecută, era o noapte superbă şi mă plimbam cu sculptorul Gheorghe Iliescu-Călineşti prin locuri pe unde se va fi preumblat cândva chiar marele Brâncuşi. Un alt mare sculptor venise la Târgu-Jiu… De Ziua Franţei sărbătoream în atelierul plin cu sculpturile lui Gheorghe Iliescu-Călineşti. De fiecare dată vorbeam şi despre Brâncuşi pe care sculptorul Călineşti, sincer, îl invidia. Îl invidia pentru că fusese în stare să trateze cu ţara lui maşteră, cu Franţa, ca să-i păstreze toată lucrarea vieţii aşa cum şi-o adunase El, încetul cu încetul. Atelierul lui Brâncuşi de la Centrul Georges Pompidou face parte integrantă din inventarul acestuia, dar este până la urmă semnul singular prin care sculptorul a rămas unic în eternitatea artelor lumii.
Același lucru își dorea și Gheorghe Iliescu-Călinești. Lucrarea vieţii lui, sculpturile lui așa cum erau orânduite de el în atelierul din Pangratti urmau, în târziul vieţii, să se așeze firesc, în același fel, în aceiași lumină, pe pardoseala de lemn din casa-muzeu pe care și-o construise singur lângă București, pe o stradă cu vederea spre lumea cea mare, așezată în hotarul Aeroportului Otopeni. Era foarte mândru de cum va fi să-i păstrăm posteritatea la cât de harnic și de generos s-a dovedit a fi fost într-o viaţă de om. Dar, n-am avut noroc. Sculptorul ne-a părăsit prea repede, neîndeplinindu-și în totalitate ultimul gând, iar anii din urmă au făcut ca amintirea lui să se piardă în hăţișul vulgar și trist al petrecerii noastre prin viaţă. N-am fost în stare să-l merităm. Lucrările lui s-au cam răzleţit iar casa-i muzeu, singură, pare a fi tot mai lipsită de lumină în mijlocul unei grădini din ce în ce mai singură și mai fără stăpân…
Cândva, de Ziua Franței îl sărbătoream pe sculptorul Călinești de Ziua-I…
În 1986, Cornel Radu Constantinescu a întocmit „o carte” despre sculptorul Gheorghe Iliescu-Călinești, pentru care a scris un text explicativ despre viața și opera prietenului său. Peste ani, l-am întâlnit la vernisajul expoziției de pictură Constantin Blendea de la Craiova și la întoarcere, spre București, am vorbit împreună „multe și de toate” și mi-a promis un text „nou” despre Călinești, pentru numărul de revistă pe care tocmai i-l pregăteam de ziua… Franței.
A trebuit să trec în mai multe rânduri pe str. Mihai Eminescu și să urc cu sufletul la gură la etajul de deasupra cinematografului „Viitorul” până când am obținut, în sfârșit, paginile promise de CRC. Iată un fragment din ceea ce se cheamă a fi – „Feerica și fericita povară a copilăriei”:
„Ca și Brâncuși el este un produs al satului, care și-a urmat drumul propriu. Ca și înaintașul său ilustru nu a speculat arta populară, ornamentul, ritmurile facile ale decorativismului. Singurul punct de incidență ar fi soclurile, pură invenție arhitecturală din fragmente cu cele mai diverse înfățișări, Aici Călinești rămâne dator Hobiței. El poate imagina un obiect insolit, original, de o strictă individualitate, dar nu-l poate implanta altfel decât Brâncuși. Adică printr-o demonstrație de virtuoz al ritmicii pur plastice. Firește, atunci când lucrările nu se cer așternute direct pe pământ (mai ales lucrările monumentale)
Opera lui Iliescu-Călinești crește din curbe și contra curbe, din goluri și plinuri, susținând parcă însuși echilibrul lumii.
În ultimul deceniu a fasonat scândura, planul drept, geometria unghiurilor, a practicat desenul adânc în carnea lemnului. Este o mai accentuată cădere în ludic, momentul demiurgului de bricolaj și zâmbitoare exerciții; este timpul când se joacă (bineînțeles, grav) cu idei serioase, când se comportă ca un Don Quijote cu uneltele, cu mediul, cu toleranța noastră amuzată, care trebuie să-l accepte fără rezerve.
Ca mulți creatori importanți, Iliescu-Călinești este un copil mare. În jurul meșteșugului dur s-a salvat prin candoarea și îndrăzneala comportamentului. E tot ceea ce l-a menținut, spiritual, tânăr și în chip irepresibil creator. Pot să-i spun un La mulți ani aniversar, prin fixare în anii priviligiați ai copilăriei.
Ca Brâncuși, și ca atâți alți creatori, și Gheorghe Iliescu-Călinești sub un anume pretext formal își descrie anii fericiți ai vârstei fragede. Opera ar fi rememorarea, încărcată cultural a primelor experiențe de viață, care-l marchează definitiv. Istoria nu se articulează din sfârșituri, ci din începuturi”.
De mai bine de douăzeci de ani, amândoi sunt împreună cu noi doar „în Amintire”. De Ziua Franței, avem la FilipArtGallery oaspeți dragi, cetățeni francezi după acte, cu care sărbătorim și punem viitorul la cale.
Și-n semn de omagiu, atârnăm pe simeze lucrările pe care ni le-a dăruit din prietenie sculptorul Gheorghe Iliescu-Călinești, la care cu aceeași aleasă prețuire adăugăm din inventarul nostru „scurt”, opere nu mai puțin importante semnate George Apostu, Nicăpetre, Ovidiu Maitec, Valentina Boștină, Constantin Blendea, Vasile Kazar, Marcel Chirnoagă și Vasile Grigore.
Merită să le păstrăm amintirea și să credem că Lucrarea lor va dăinui peste timp câtă vreme Arta va fi un exercițiu continuu și obligatoriu în acord cu viața și pentru generațiile viitoare.
Într-o noapte de toamnă, cu sculptorul, demult, am întârziat „nepermis” în pridvorul casei noastre de la Bălănești.
Parte din planurile noastre de-atunci ni s-au împlinit. Restul rămâne la îndemâna celor ce vin după noi, în care necondiționat avem mare încredere. Nici n-avem altă soluție. În memoria sculptorului Gheorghe Iliescu-Călinești, de Ziua-I, Muzeul nostru Țărănesc cu Artă Contemporană lasă porțile deschise pentru dumneavoastră. Merită să fiți părtași, dimpreună cu noi, la o așa Sărbătoare de inimă…
„Timpul” sculptorului are încă răbdare cu toți, stârnind adeziunea viitorului, iar desenele din colecția noastră, încropite cu sufletul spre a fi presate între filele unei viitoare cărți, vor fi mereu atârnate la vedere în încercarea comună de a refuza deliberat prevestirile sumbre ale uitării.
Sper să reușim împreună…
Vasile VASIESCU
