Ne învățaserăm cu binele. Și cu frumosul. Și ne plăcea că se scrie de noi la gazete. Și că ne vedeam în poze. Și ni se părea că așa trebuie să fie. Și că cineva are-n „fișa postului” sarcini exprese ca să dea sfoară-n țară și să ne invite „pe bază de convocator” la o așa „acțiune obștească” la care să fim parte, să căscăm gura, să bifăm în contul tradiției, să stăm la masă și să petrecem. Doar ca „să ne simtem bine”… Și fără nici un fel de obligății. Și uitam de fiecare dată, luați cu viața, să și mulțumim. De ce am fi făcut-o? Doar ca să păstrăm tradiția? Ei bine, iată, piere tradiția. Și noi suntem doar martori, „în timp real”, și nu facem decât să „luăm la cunoștință” și să comentăm „de pe mărgini”.
Despre ce să fie vorba? La noi, la Bălănești, dintotdeauna dealurile au fost acoperite cu vii. Așa s-a pomenit și de aia s-a tot vorbit cu admirație de invidiat despre vinurile de Bălănești. Cu timpu’ au pierit viile, au rămas doar dealurile, nu ni le-a luat încă nimeni, da’-s belite sau năpădite numai de mărăcini. Puțini se mai încumetă să-și asume, ca pe o dulce povară, târzielnica apucătură învăluită-n misterul nemilos al obligațiilor față de pământul rămas în spinarea urmașilor, ca o belea, presat între vechile acte de proprietate. Și unul dintre cei care s-a înhămat, pe cont propriu, să țină staegu’ sus, ca să nu pierim din istoria locului, a fost, singur printre… gospodari, inginerul Vasile Cochină, îndrăgostit de meseria-i căreia i s-a dedicat de bunăvoie, lacom de muncă și mai mereu bucuros de întâlnirea cu oameni ca lumea. Tocmai din acest motiv, de ani buni, în Dealul Bălăneștilor, pe esplanada aștrenută ca un covor boieresc în fața rândurilor lui cu bușteni de vie altoită, îngrijită „ca la carte” doar cu mânurile lui, veneau la început de februarie, de Sfântul Trifon, toți popii arondați enoriașilor de pe Valea Amaradiei, și-n dreptul troiței de lemn ridicată în memoria ălor de-au fost, citeau cu intonație din Molitfelnic și stropeau darnic viile și pomii și grădinile de primprejur, în nădejdea unor producții de viitor, „neapărat superioare și de calitate musai corespunzătoare. Și-apoi, țin’-te petrecere!… Și anul ăsta, inginerul nu s-a mai înhămat singur, cum a făcut-o de fiecare dată, la o așa „acțiune”. Și n-a venit, bunînțeles, nimeni lângă el. Nici măcar de drag de păstrarea… tradiției.. Și nici popii, din proprie inițiativă, n-au venit să citească din Molitfelnic și să stropească cu agheasmă sfântă viile și pomii și grădinile… Da’ tragem nădejde pentru la anu’. Că acum, la noi, la Bălănești, toți popii-s tineri și-n putere, cu știință bună de carte și cu gând la… tradiții.
În urmă cu ceva ani, am fost la o astfel de frumoasă întâlnire și-am încercat atunci să-i aștern povestea în paginile unui caiet de dictando, rămas rătăcit pe fundul unui sertar. Îndrăznesc să v-o trimit pe pagina de ziar și să cred că numai luându-vă martori și fiind mai mereu împreună, ne vom ține toți strâns de mâini și de mai vechile… obiceiuri. Iată povestea: „Intrăm pe șoseaua Bălăneștilor într-o zi însorită de februarie, mașina noastră de la București taie fâșii late de-o palmă din zăpada subțire proaspăt așternută pe asfaltul cârpit la repezeală, ultima dată chiar toamna trecută, mergem în viteză printre casele orășenilor ridicate de curând în poala pădurii Viezuranilor, urcăm coasta la Biserica spartă, ocolim stejarul cu barză, depășim de Pungani și frânăm din scurt în dreptul unor porți boierești, învelite-ntr-un cearşaf alb pe care scrie cu litere de tipar: „Botezul viilor, Bălănești, 1 februarie 2014…” Un copilandru deșirat fără economie, cu niște cizme de cauciuc mult mai lungi decât nevoile lui, cu o scurtă de fâș de culoarea zmeurei la gâtul căreia are atârnată mai degeaba o blană de astrahan, cu un ciorap negru tras pe cap până aproape de lumina ochilor strigă hotărât, ca un om mare, din mijlocul drumului:
– Bă, fraților, închideți câinii în bătătură la doda Măria lu Gore Sgarbură, mașinile negre să intre toate-n curte la nea Vasile ingineru, restu mărcilor să rămâie mai pe dreapta, iar lumea să meargă cât mai pe mărgini, că trebuie să vie popii cu docarul și se sperie caii și dăm toți de dracu…
Pe pod, în fața porților date de tot la perete, Vasile Cochină, domnu ingineru’, cum îi zice toată lumea cu drag și respect, ne întâmpină cu bucurie de parcă ne-ar fi avut pe toți și la muncă, dă mâna cu noi și nu mai prididește cu explicațiile atât de necesare.
– Domnilor, bine ați venit iar, ne vedem împreună, iată, de câțiva ani buni la Botezul viilor la Bălănești, ne bucurăm că nu ne-ați uitat și vă rog să fiți de acord cu mine că sfântul Trifon de azi e primul pe care ne bazăm ca să ne meargă bine tot anul, să ne dea Dumnezeu sănătate și să fim în stare să bem împreună, cât de des s-o putea, vin de altoi de la Bălănești, vin cu premii aduse demult chiar de la Paris. Sfântul Trifon e ocrotitorul nostru, al celor care ne mai perindăm viața printre buștenii de vie, că via, știe toată lumea, via-i ca muierea, trebuie să te ții de ea ca s-o ai, că altfel…, și vinu’, vorba unuia harnic și cu carte multă, vinu’ nu-i pentru proști. Așa că astea fiind zise, iată că sosesc și sfinții părinți și suntem deja destui și vă propun să urcăm cum s-o putea până-n deal, sus la vie, unde ne-așteaptă domnul primar, lăutarii, masa și beutura. Marea de oameni, care mai de care, o ia hotărât la pas ușor apucând pe ulița Sgărbureștilor, și ținându-se unul de altul mai mult cu gura, încearcă fiecare pe cont propriu să-și facă de drum, după puteri, până la troița de lemn înfiptă semeț îm buza viei inginerului, unde pe masa popilor ard lumânări de ceară galbenă și doar câteva raze pierite de soare se preling vesel pe burta mai multor căni de geam pline cu vin de-al de an. Se face proba de microfon, se armează aparatele de fotografiat ale ziariștilor din presa locală, cineva bagă iar lemne în focul de sub oalele cu demâncare, mirosul de tămâie răzbește de peste tot, popa Bărbuț, decanul de vârstă între fețele bisericești de față își drege glasul cu îngrijire și până peste vale s-aude vocea lui caldă și încă în putere:
– O, întru tot lăudate, Sfinte Mucenice Trifon, primește de la noi aceste cântări pe care cu umilință le aducem înaintea ta și ne izbăvește din toate nevoile, ca un bun și iubitor de oameni și neînfruntat ocrotitor al creștinilor. Căci deși suntem nevrednici a ne face părtași milostivirii tale, pentru păcatele noastre cele multe și grele, săvârșite în viața noastră și în tot ceasul, însă necunoscând marea bunăstare pe care a-i arătat-o asupra celor ce te cinstesc pe tine și se pocăiesc cu credință întru numele Domnului, năzuim cu lacrămi de umilință și preaplecată mărturisire a păcatelor la mijlocirile tale înaintea Sfintei Treimi. Fii dară nouă, pururi rugător la Preaputernicul Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor noastre, pentru mântuirea noastră de toate bolile și primejdiile, pentru întărirea noastră în credința cea adevărată, apărându-ne de toate răutățile după făgăduința ta, căci toți te cinstim și prăznuim numele Tău, acu și pururi și în veci, Amin. Între timp, alți doi popi însoțindu-se de cântăreți petrec icoana având la îndemână și crucea a mică la care se închină cu smerenie fiecare dintre noi, o televiziune îl filmează pe proprietarul vie, ing. Vasile Cochină, care explică aproape cu lux de amănunte ce-i cu acest obicei al betezului viilor în Dealul Bălăneștilor și de ce se încăpățânează să țină de el de câțiva ani buni, popa Bălăeț stropește din belșug cu agheazmă rândurile de vie aducând și el rugăciuni Sfântului Trifon, câteva fete mari împletesc din vițe tinere cocarde pe care le dăruiesc tinerilor buni de muncă, se așterne masă mare, începe să se împartă țuica fiartă în ulcele de pământ, pare a mai vrea și primarul să spună câteva cuvinte oficiale de bun venit dar lumea e deja cu ochii pe lăutari și-l așteaptă nerăbdătoare pe popa Bărbuț să-și tragă sufletul, să binecuvânteze mâncărurile și să sloboade masa. Le e bine la toți, muzica-i îndeamnă pe unii la joc, se mănâncă și se bea ca draga de lume, apoi se lasă timpul, unii par să fi întrecut fără să vrea măsura, se fac grupe de întrajutorare pentru coborârea din deal la șoseaua comunală unde-i așteaptă pe majoritatea mașinile, iar pe unii chiar muierile lor însărcinate până peste cap cu toate grijurile cășii. Dar mulți dintre gospodari nu par a se prea grăbi. E doar întâi de februarie… Mai e încă vreme până-n muncile de primăvară și vinu-i bun, mult și… degeaba. 
A fost bine. Fiecare trage nădejde ca Sfântul Trifon să se țină de rugăciunea popilor, anul ce urmează a-l petrece să fie bun, iar viile să aibă rod bogat. Vin să fie că… meseni s-or găsi. Până la urmă cam toți au plecat pe la casele lor. S-a lăsat seara. Și liniștea. Dinspre casele Măriei lu’ Gore Sgarbură, o voce de copilandru spintecă de-a latu’ drumul Bălăneștilor:
– Bă, să dați drumu’ și la câini!…”
Vasile VASIESCU
