Dumnezeu a lăsat omului pe Pământ două virtuți: bucuria şi tristețea, de care nu scăpăm până la moarte. Mereu m-am întrebat: care dintre ele este mai bună, pentru a o avea în permanență în viaţa noastră. Eu şi ca mine mulţi alţii am alege bucuria, pentru că numai ea ne face fericiţi şi dornici de viaţă. V-aţi pus vreodată întrebarea: „Ce-am face dacă nu am avea bucuria”?! Cu siguranţă că fiinţa umană ar dispărea de pe suprafaţa Pământului. Tristeţea este ciudată şi pe timp îndelungat devine ucigătoare, dacă nu intervine uitarea.
După patru ani de zile de la dispariţia soţiei mele, Nicoliţa, sunt cuprins de boala tristeţii şi, orice aş face, gândurile mele se îndreaptă spre anii frumoşi petrecuţi împreună. Nu cred că voi reuşi vreodată să fixez prin scris personalitatea ei puternică şi care mie mi-a călăuzit viaţa.Scrisoarea pe care am adresat-o doamnei Elena Vasilescu, colega şi prietena ei din Craiova, este o dovadă a ataşamentului meu faţă de cea care mi-a fost soţie şi sfetnic de nădejde. Iată conţinutul acestei scrisori:
Dragii mei,
Bucureşti, 10 octombrie 2002
Vă scriu pentru prima dată după dispariţia Nicoliţei, fiinţa care mi-a călăuzit viaţa, mi-a dat forţa şi tăria de a învinge vicisitudinile vremurilor trăite.
Ea a fost barometrul meu: mă certa când greşeam şi după aceea mă ierta. Eu eram primul său elev. Mi-a plăcut o astfel de viaţă, pentru că cineva trebuia să aducă ceva nou în viaţa de familie. Ea a fost o maestră în familia sa. Noi toţi îi ducem lipsa şi nu ştiu ce vom face fără ea. Acum, la 70 de ani ai mei, dacă privesc la trecutul vieţii mele, parcă regret această viaţă, pentru că nu mi-am trăit-o aşa cum au trăit-o colegii mei. Pentru noi nu au existat sărbători, zile onomastice, zile în care să nu facem ceva pentru a învăţa şi cerceta. Ei îi plăcea să facă orice pentru a crea bucurie semenilor săi. De multe ori îşi neglija familia şi sănătatea numai pentru a aduce mulţumirea părinţilor şi bucuria elevilor. Aici au apărut germenii fatali care i-au curmat viaţa.
Vă amintesc aceste lucruri, doamna Vasilescu, pentru că v-aţi asemănat ca două picături de apă cu Nicoliţa. De aici şi prietenia trainică ce s-a stabilit şi a dăinuit atâta timp între dumneavoastră şi ea. Sper ca bunul Dumnezeu să-i ocrotească pe oamenii buni, să încurajeze faptele lor bune şi să oprească pornirile celor răi, pentru că oamenii au mare nevoie de linişte şi pace. Vă rog să le transmiteţi cunoscuţilor noştri toate mulţumirile mele şi ale Mihaelei pentru faptul că nu ne-au uitat. Aceleaşi sentimente pentru colegele Nicoliţei. Amintirea ei va rămâne veşnic în sufletele și inimile noastre, mulți ani de acum înainte. Nu mai pot să scriu…
Ilie C. Zaharia
Sanctuarul suferinței, Roman autobiografic, Editura Economică, 2016, pp. 331 – 332, Ediție îngrijită de Mihaela I. Zaharia
Notă: Mihaela I. Zaharia a fost profesoara de limba și literatura română a fetiței mele, Voicu T. Elena – Ștefania, la Universitatea București.
Prof. pensionar,Teodor Voicu
