De curând am intrat în posesia unei cărţi interesante a domnului Gabriel Chifu, prin intermediul amicului Ion Popescu Brădiceni. Cartea a fost bine primită, cu deosebită apreciere în agora literară a Gorjului şi este intitulată „Plăcuţele din mediuo monte, cuvânt şi imagine”. Apărută la editura Neuma, această carte de versuri este frumos ilustrată de către pictorul Mircea Bochiş. Poemele autorului G. Chifu s-au transformat în imagini asemănătoare unor plăcuţe de plumb, aşa cum de altfel precizează pictorul Mircea Bochiş. Imaginile au înscrise pe ele fragmente din poemele autorului şi o ilustraţie artistică deosebită, şi au fost generate de poet, ceea ce a dus la realizarea unei cărţi care este un unicat artistic. Poezia contemporană românească, al cărei reprezentant este domnul Gabriel Chifu, pare a fi marcată de două drumuri ale istoriei, aşa cum de altfel am remarcat şi în lucrarea „O foarte succintă introducere în poezia română contemporană” a domnului Ion Popescu Brădiceni, de dinainte şi de după 1989, primul încărcat de toate frămîntările, tensiunile şi angoasele regimului totalitar, însă rezistând prin profunzimea compensatorie a unor geniali poeţi; cel de-al doilea divergent şi ezitant, adeseori confuz şi uneori efervescent, încercând să-şi găsească repede repere noi şi valide. Lirica domnului Gabriel Chifu ar putea fi antipoezia ale cărei aspecte definitorii sunt simplitatea expresivă a comunicării, felul în care tensiunea poetică a textelor sale este mascată de tonul detaşat aproape alb al enunţurilor:
Viaţa este o scriere pe apă,
totul trece, totul dispare.
Făpturi, întâmplări, locuri,
bătăile inimii,
durere, reverii, lupte
strălucirea lumii pe obrazul tău,
toate se pierd, se retrag,
ajung într-o colosală maşină de tocat abstractă
care le mistuie,
care le preschimbă în praf stelar,
în nimic. (Scriere pe apă)
Mai multe cuvinte aşezate cu măiestrie nasc o propoziţie sau o frază cu un caracter unic, particular, şi invers. Tensiunea unicului susţinută de imagini poate naşte cuvântul naţional iar acesta simboluri universale. La fel ca Jean Jacques Rousseau, autorul recunoaşte că o reîntoarcere pură şi simplă la starea naturală după atingerea stării de civilizaţie este imposibilă. În concepţia lirică a domnului Gabriel Chifu se distinge, la fel ca la Immanuel Kant, perceperea simţurilor (formele intuiţiei) de cele care fac posibile operaţiunile logice:
Apa curgătoare a râurilor mici
în apa oceanului măreaţă
se revarsă,
hrănind-o. (Psalm)
Aşa cum preciza marele filosof Kant, fără date empirice nu este posibilă cunoaşterea realităţii, ori Gabriel Chifu dovedeşte prin lirismul său acest lucru. El cunoaşte foarte bine realităţile contemporane iar unitatea cunoaşterii raţionale speculative „se ridică întru totul deasupra învăţămintelor experienţei”:
deodată trupul meu
s-a alungit şi a curs,
străbătând ţinutul acesta
sub formă de râu întristat. (Descrierea uneia din morţile mele / Întristare)
Libertatea omului este afirmată în ordinea practică precum o existenţă a conştiinţei noastre morale:
Sufeream cam ingenuu, sufeream cam romantic,
luptam cam abstract, luptam cam serafic.
Vedeam îngeri de culoare neagră
fâlfâind pe străzi,
agăţaţi prin pomi şi în firele de telegraf,
ei – o emanaţie, un efect secundar al vremurilor noastre. (Ce fel de vulturi)
Ilustrativă este în acest sens imaginea realizată de M. Bochiş pe o bucată de plumb, arătându-ne suferinţele fiinţei umane prin sacrificiul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Desigur, rămân proprii poeziei lui Gabriel Chifu ca identitate stilul direct, lapidar, frazarea abruptă, informaţia livrescă, reveria lucidă, viziunile strunite de o ironie rece, severă, neconcesivă:
de atâta vreme sap o nişă
în piatra tare a acestui munte.
e greu, e greu să sapi
în piatră tare, neînduplecată a acestui munte,
nu-ţi ajunge o viaţă pentru asta
iar nişa este strâmtă
abia încap în ea. (Nişa)
Alura iniţiatică a poemelor domnului Chifu, marea mobilitate a imaginaţiei iau înfăţişarea unor descrieri de manual care prezintă didactic obiecte, lucruri sau fenomene:
fiecare cuvânt
de îndată ce-l pierd din vedere
devine obiect
care grăbit începe să putrezească
devine vietate
care grăbită începe să sufere. (Fără titlu)
Iată că originalitatea stilului, ludicul cuvintelor, aspiraţia spre singularitate l-au motivat în mod constant pe Gabriel Chifu încât acesta nu a încetat să experimenteze avantajul unei intertextualităţi autoreferenţiale, reluând sau suprimând secvenţe de discurs ori imprimând poeticii sale gravitatea unui examen de conştiinţă şi sinceritatea unei confesiuni la răscruce de milenii:
Ce-i de făcut
când gramul de aur lăuntric care ne-a fost dat
se risipeşte astfel, infinitezimal, zilnic, în van? (Cafenea)
Aşa cum precizează şi criticul Ion Popescu Brădiceni în lucrarea sa „O foarte succintă introducere în poezia română contemporană”, referindu-se la metafora poetului Gabriel Chifu, aceasta este construită şi se înveşmântează într-o retorică voit pedestră, parabolescă:
da, există o bună zi când mintea ta se iveşte brusc
oaspetele nemărginit,
peştele mai mare decât râul. (Oaspetele nemărginit)
Oglinda realului în ficţiuni se echilibrează prin reflectarea ficţiunii în real:
Se lasă-ncet ineluctabil seara.
Un foşnet de departe, cu tâlc pecetluit
îmi intră în auz,
rătăceşte pe acolo
ca un filosof
care peripatetizează neodihnit
pe străzile pavate cu marmură din Atena. (Un gând vopiral)
Obiectul inteligenţei versurilor domnului Chifu este, aşa cum spunea Toma d’Aquino, natura creată de Dumnezeu şi creatorul şi păstrătorul ei infinit. Scopul vieţii omeneşti este apropierea de Dumnezeu până la asemănarea cu el prin contemplaţie, iubire şi sfinţenie:
Tot astfel şi gândurile tale neliniştite,
cele verticale,
ajung în creierul lui Dumnezeu,
o câtime de omenesc,
un grăunte de fragilitate,
o notă muzicală nouă în compoziţia supremă,
dăruindu-i. (Psalm)
şi continuă autorul spunând:
Acesta-i târgul
aşa e scris edictul:
infinitatea lui
prin vremelnicia ta
se răscumpără, durează. (Psalm)
Prin poezia sa, Gabriel Chifu contribuie la reabilitarea ideii de frumuseţe propriu zisă, originară, care deschide o perspectivă metafizică. La fel ca şi Platon, domnul Chifu consideră că frumuseţea universului constă în faptul că acesta este ordonat şi fiindcă armonia presupune dreptate, nu putem gândi armonia lumii fără ideea din care izvorăşte ordinea şi dreptatea, fără ideea de Bine ce se identifică cu Dumnezeu sau Demiurgul, creatorul lumii:
Şi nici nu sunt sigur
că muntele e munte
şi nu e moartea sau vorbirea,
sau însuşi trupul lui Dumnezeu, intraductibil. (Nişa)
Vocaţia bucuriei şi a iniţierii în tainele naturii se contopeşte în poemele domnului Chifu cu o extraordinară trăire mistică. În creaţia sa verbul poetic este vectorul care mediază apropierea de divinitate:
Sunt sigur: cine nu încearcă
ieşirea aceasta din sine,
expansiunea aceasta subtilă
să încapă într-un rucsac,
rămânând un fluviu constrâns
să stea înghesuit,
într-un sac de plastic. (Expansiunea)
Se poate spune despre comportamentul scriitorului G. Chifu că nu mai este postmodernist ci aproape transmodernist. Poetica lui posedă transmodernistic un centru secret, germinativ, intim, indivizibil şi sacru, în jurul căruia se nasc, sporesc şi se dispun iniţial centrifug ficţiunile:
A început ploaia trivalentă,
ce cade aici şi deodată
în alte două lumi
unde am fi putut să trăim
şi unde nu vom merge niciodată. (Ploaia trivalentă)
La fel ca şi Blaise Pascal, Gabriel Chifu vede omul ca o „trestie curgătoare” şi fiindcă este deosebit de animale prin aceea că are o „existenţă într-un mister şi pentru relevare” aşa cum spunea Lucian Blaga, rămâne uneori neînţeles:
Doar eu aici, pribeag,
bătut de vânt
rătăcit printre cuvinte
pe care nu sunt în stare
să le adun în propoziţii
Doar eu, neînţeles şi fără să-nţeleg britanicul. (Doar eu)
De asemenea, Gabriel Chifu explorează precum HLA Hart zona gândirii şi limbajului pentru a căuta esenţele poetice în sensul conceptelor şi expresiilor estetice:
Păşesc purtând în spate o cocoaşă
care este foarte grea
şi care nu-i a mea. (Raza orbitoare)
Starea critică pe care eu-l o acuză nu se complace în figura contemporană a absurdului, ci se deschide către o jale eternă, al cărei ultim punct de reper este Ecleziastul, precum la Sfântul Augustin şi la Dante, la Shakespeare, Villon, Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu, Cezar Ivănescu şi alţii. Poemul lui Gabriel Chifu se transmodernizează în chip criptofanic, demers hermeneutic ca eseu-proces de decelare a liniilor de fugă ale desenului lăuntric ca lectură reinstaurativă a unei scriituri misterioase, admirabilă şi înfricoşătoare, prin care individul e cuprins în harta divină perfectă – nescrisă vreodată de un poet pământean reducţionist prin poezie. (vezi şi IPB) Poetul şcolit la antichitatea clasică a învăţat versuri din Homer dar în costum de neofit speră să afle o provizorie mântuire:
E ora când prin văzduh rătăceşte cineva
palid şi orb, îmbrăcat în ceţuri
căutând ceea ce nu i s-a dat:
o lume a sa. (Oră de toamnă)
Trebuie să precizăm că doi poeţi care şi-au dat întâlnire în versurile domnului Gabriel Chifu sunt Marin Sorescu şi Nichita Stănescu, cele două vârfuri ale neomodernismului. De unul dintre cei doi îl apropie realismul cu ieşire în idee, metafizica instalată în realitatea cotidiană, iar de cel de-al doilea, cochetăria cu vorbele, artele poetice, bruma de hazard din orice joc şi ludicul ce conduce hazardul, abuzul de abstracţie intelectuală ce nu se risipeşte complet niciodată. Aşa cum preciza scriitorul Nicolae Manolescu în anul 2006, aruncţnd mereu câte o privire înapoi, Gabriel Chifu reînvie orfismul ca să-l proiecteze în viitor (N. Manolescu, Chisu, 2006). Aplicând legea şi logica terţului inclus, lucrurile celor două niveluri poetice învecinate se varsă într-o unitate deschisă gödeliană. Se cuvine să învederăm şi stilul tridialectic inventat de Gabriel Chifu, care face posibil saltul calitativ rezultat din contopirea alchimică a celor două personalităţi, neomoderniste şi transmoderniste:
Două râuri curg în aceeaşi albie:
un râu de pământ şi un râu de duh.
Prin aceeaşi albie, două râuri curg invers:
eu mă îndrept spre el, el se varsă în mine. (Două râuri în aceeaşi albie)
Imaginarul poetului Chifu se manifestă ca o secreţie a corpului precum sângele uman. Poezia sa exploatează limba ca semiotică şi limba ca semantică – două câmpuri deosebite. De asemenea, scoate întotdeauna la iveală din exactitatea limbii adevărul profund al omului, aşa cum putem observa în versurile:
Şi chiar am sărit din trupul meu
cu un fel de disperare,
cum sari în fugă pe treapta
ultimului vagon
ca să prinzi trenul care a pornit. (De dragoste – un poem uitat şi regăsit)
În poezia domnului Chifu cuvântul joacă rolul unui focar în jurul căruia se stabileşte o ramă. Din acest unghi metafora se opune alegoriei care conţine exclusiv termeni figuraţi, fiind pură transfigurare. Tematica poemelor scriitorului Chifu este şi ea variată şi acoperă întreaga paletă de preocupări ale omului contemporan, iar poemele sale pot fi privite ca o metaforă sui generis şi ca un text transfrastic a cărui poeticitate este o funcţie coextensivă lui, căci numai textul în ansamblul său constituie unitatea de semnificaţie poetică descifrabilă, aşa cum pe bună dreptate spune şi criticul IPB, printr-o dublă lectură: euristică şi hermeneutică. Citind şi analizând poeziile domnului Gabriel Chifu din această carte: „Plăcuţele din medio monte, cuvânt şi imagine”, cititorul de poezie trebuie săse implice cu propria-i competenţă în descifrarea textului poetic, întâi ca descriere şi apoi ca interpretare în vederea unei transcendenţe a cuvântului ca enunţ. În orice caz, cartea domnului Gabriel Chifu ne prezintă un scriitor complex, o personalitate marcantă a literaturii române contemporane. De altfel, această carte de versuri excepţional realizată este o lucrare monumentală – „o rara avis”.
Mircea Tutunaru
