1. Unitatea eului creator
Marin Sorescu m-a debutat, ca redactor şef, în „Almanahul Ramuri” din 1982, la caseta, fabuloasă, „17 tineri autori se prezintă”. Care au fost aceşti „cavaleri ai norocului”? Iată-i: din Gorj: Artur Bădiţa, Nicolae Diaconu, Gheorghe Bogorodea, Ion Popescu-Brădiceni, Remus Roca; din Craiova, toţi colegi cu mine de cenaclu „Orfeu”, al Universităţii din Craiova: Gabriel Chifu, George Popescu, Patrel Berceanu, Marius Ghiţă (în prezent, Marius Ghica, cu o apariţie-bombă la „Humanitas” ca traducător şi ca prefaţator al „Caietelor” lui Paul Valéry – n.m., I.P.B.). În plus, dar la fel de oportun: Grigore Bălănescu, Dan Lupescu, Florea Miu, Anton Moraru, Dumitru Velea. Elementul feminin era reprezentat de Mihaela Andreescu şi Verona Costache. Gabriel Chifu era prins în „almanah” cu eseul „De la prozodie la metafora unificatoare” şi cu poemele: „A doua primăvară”, „Miezul nopţii”, „Dezmărginire”. Mie mi se incluseseră eseul: „Un mod de comunicare” şi poemele: „Pasărea fiinţă” şi „Anonimie”.
Apoi, fiind, el, redactor şef la Ramuri, i-am dat, eu, în 2003, Premiul Atelierului Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni”. A fost clipa noastră, kairotică, de a ne fi reîntâlnit în nou context politic şi cumva împrietenit. Zilele astea aflu, printr-un telefon de la Dumitru Tâlvescu, chiar din Lancrăm, că pe 9 mai 2022, Premiul Naţional de Poezie „Lucian Blaga” i s-a acordat poetului şi prozatorului Gabriel Chifu. Jurizarea fusese efectuată de un număr, absolut impresionant, de 17 critici literari care au ales laureatul recentei ediţii din 15 poeţi români. Nu-i ştiu pe toţi 15, dar îi cunosc pe primii şapte în clasament: Gabriel Chifu, Vasile Dan, Ioan Moldovan, Marta Petreu, Ioan Es.Pop, Nicolae Prelipceanu, Liviu Ioan Stoiciu. M-am convorbit cu o parte din ei telefonic, dar şi cu alţii, ca să mă dumiresc îndeajuns, exigent cum sunt şi cam „suspicios”. Mi-s tovarăşi de cale, unii chiar amici „verificaţi”, în pofida comportamentului meu constant „revoluţionar” şi „nemulţumit”.
Dar să las aceste palide „obiecţii” deoparte şi să intru cu biciu-mi „chirurgical”, de expert transvaluator şi de hermeneut abilitat, printr-un doctorat în domeniu, în opera lui Gabriel Chifu. Îi posed aproape integral poemele căci am de la el trei volume impecabile estetic şi liric, preponderent neomoderniste şi transmoderniste.
Le reamintesc cu bucurie: „Lacătul de aur” (2004), „O sută de poeme” (2006), „O viaţă. Pagini dintr-o epopee efemeră. Stări, tablouri, însemnări, firimituri epice, psalmi, viziuni” (2020). Mi-s suficiente ca să-i schiţez, iute, un portret de autor de succes de necontestat. Să încep cu antologia din seria nouă a colecţiei Hyperion de la Cartea Românească. Despre ea, Dan Cristea crede că este definită de o (meta)poetică ficţionalistă: un eu biografic se destramă/ se multiplică la nesfârşit într-un ins fictiv şi de un textualism vizionar. Ştefan Augustin Doinaş remarcă principala meditaţie a lui Gabriel Chifu: asupra figurii şi rostului poetului; ca arhitect al imaginarului şi ca întemeietor al unei existenţe aparent utopice, capabil însă – după cum subliniază şi Gabriel Dimisianu – de a se implica în destinul unanim, de a şti „să piară la temeliile cetăţii”. La fel de profund, Laurenţiu Ulici distinge ca marcă distinctă a poeziei chifuiene „poezia drept manifest” al unui inspirat care îşi asumă condiţia semenilor săi. Eugen Simion reconfirmă inteligenţa, cultura literară şi puterea de a fabula a lui Gabriel Chifu. Iar Ion Bogdan Lefter îi ridică poetului cota axiologică, întrucât e cel dintâi care depistează alura iniţiatică a poemelor, dublată de plăcerea jocului de-a parabola ca-ntr-o povestire a lui Marquez.
Mihai Zamfir, în fine, simte în scriitura chifuiană „unele ecouri posibile din Blaga”, un „panism” uşor transfigurat, o căutare a ideii în defavoarea versului”, sâmburele original fiind sintaxa largă, uneori prea largă, dar bine strunită, o fantezie lexicală notabilă, desfăşurarea gradată şi inteligentă a discursului poetic prin argumentare continuă. De altfel, eu însumi am demonstrat blagianismul lui Gabriel Chifu în eseul meu criticohermeneutic „Gabriel Chifu şi poemul tragic” (vezi: „Ion Popescu-Brădiceni: Poetul este un rege şi i se cuvine un tron. Laureaţii Festivalului Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi”. Poeţi şi critici; Editura CJCPCT Gorj, 2021, pp.175-177).
Gheorghe Grigurcu e impresionat de unitatea eului creator şi de conjuncţia dintre suprarealism şi expresionism, iar Gabriel Coşoveanu apreciază „cerebralitatea acestui tip de poezie geometrizată la nivel de pagină şi de volum – care închide, epic, traseul calvarului impus de părăsirea margini ontice; ceea ce face ca poezia lui Gabriel Chifu să-şi „epateze” fibra carteziană, să-şi exprime setea de metamorfoze, vocaţia proteică şi transexpresionistă.
2. Reîntoarcerea la sacralitate
În termeni poundieni, poezia lui Gabriel Chifu e paradiziacoinfernală; asta fiindcă frumuseţea poemelor sale constă în promovarea umanului, drept pentru care doar prin acest autor literatura română şi-ar câştiga Nobelul suedez; s-a încercat greşit cu Mircea Cărtărescu; atunci de ce să nu ieşim la înaintare cu opera desigur monumentală a lui Gabriel Chifu, colegul meu de tinereţe universitară, tovarăşul meu cu care vânam lei, tigri, pume şi gheparzi, în Ţinutul Brădiceneean.
Prin urmare, din mai vechea postură a lui Eliot, eu aş miza pe harul literar al acestui demn şi imbatabil cruciat al «liberal aesthetics» adică – să-l citez totuşi pe Ezra Pound, după cum se cuvine într-o asemenea disertaţie pro domo – Gabriel Chifu a reuşit, ca şi mine de altfel (sau viceversa: urmându-l eu pe el îndeaproape – n.m.,I.P.B.), să redefinească dezinvolt relaţia dintre literatură şi politică prin inventarea posibilităţii de a fi liber în interiorul textului poetic, indiferent de natura implicării politice şi filosofice personale.
Un poet care mizează doar pe „O sută de poeme”, deşi Gabriel Chifu ar fi trebuit să procedeze ungarettian (care are la activ doar vreo 250 de texte, cu câteva în plus ori în minus – n.m.,I.P.B.) îşi trădează, volens-nolens, condiţia de corifeu al orfismului contemporan (Ungaretti, 2018, in integrum).
Vădind, calitativ, graţia unei anumite eterne şi inseparabile prospeţimi, Gabriel Chifu m-a surprins prin formaţia sa redescoperitoare de legi ale artei poetice pe care „academicii” le-au rătăcit ori ascuns. Dicţiunea lui cultivă consecvent criteriul rematic fie el aplicat în regim constructiv fie în regim condiţional, adică în virtutea unei atitudini individuale prin excelenţă. Ar fi subliniat însuşi Genette – evident de-ar fi avut prilejul – că poetul român neomnoderist şi cumva optzecist după cum a crezut şi Lazăr Popescu (vezi „Cinci voci ale optzecismului, pp.11-52, iar eu de ce m-aş opune?) nu evită sintaxa ce-şi face de la sine regulile, aidoma unui fluviu care îşi făureşte albia leneş ori asemenea zarului însufleţit, care surâde: „cine-l ridică, cine-l azvârle, zic,/ să vedem ce cade,/ şasele vieţii sau şasele morţii?”/ atât. în asta constă toată arta”. Ei, acest tragism al unei sorţi ineluctabile îi conferă poetului de la Cenaclul Orfeu al Universităţii din Craiova (condus de el un an şi alţi trei de mine – n.m.) aura unei auctorialităţi cumva preponderent autoreferenţiale, dar nu sedus de-o imponderabilitate păgână ci furat irezistibil de dropia care – citez – „locuieşte într-o sămânţă de aur, minunată, având pană luminată, astrală”.
„Cine nu riscă nu câştigă”, ar exclama cu acea ardoare şi candoare eseniniană Gabriel Chifu. Unde a riscat el asumându-şi o „clasicitate” ce-ar fi fost, cu promptitudine, atacată de aceiaşi criticaştri mărunţi care se dezic de plinătatea relecturii „culturale” (Călinescu, 2003, p.65). Niciunde, căci, decid eu, a procedat corect şi în rezonanţă cu propria-i „viaţă lirică” – una în care o stea îi loveşte casa ca-ntr-o celebră poveste a magistrului Ion Creangă, şi el atent la „întâmplări lirice cu sensul pe jumătate dezvăluit” (Petraş, 1989, pp.16-17). Gabriel Chifu compune un „cântec pentru femeia frumoasă din oraş”, într-o intertextualizare a lui Radu Stanca diferantă, adică ilustrând, deloc timid, o propensiune spre un eros holderlinian rostit de „cuvântul suflet”, adică „inspirat” de o entitate platoniană (Derrida, 1998, pp.243-279). Diferanţa chifuiană constă în „necesitatea conceptului de arhiurmă şi a ştersăturii arhiei”, cu scopul de a institui în locul rămas la dispoziţie „drumul copacilor spre Persepolis”, ori parfumul mirabilis al unei „roşcate didine într-un poem dunărean”. „Încuiat în voluptate” poetul recuperează auroral orice „cuvânt dilematic”, ambiţios el însuşi de a-l radiografia, de a-i arăta clar acea vocea din care „cade o picătură de sânge”, similară cumva cu cea a lui Nichita Stănescu dintr-un magnific „Autoportret” (Eu nu sunt altceva decât/ o pată de sânge/ care vorbeşte” (Stănescu, 1978, p.82).
Miza eseostudiului de faţă e antimanolesciană, dar nu din răutate, doamne fereşte, ci din simplul fapt că poezia lui Gabriel Chifu îşi valorifică magistral lecturile ce-au lăsat urme în porii poeziei sale, reuşind nu doar „aburul de abstracţie intelectuală ce nu se risipeşte niciodată” (Manolescu, 2006, prefaţă) ci mai degrabă să inventeze o altă metapoeticitate, nu triadică (precum la Pound, constând în limbă/ imagerie/ ideoplastie – n.m.,I.P.B.) ci tetradică, ba chiar pentadică. Mă refer exact şi obiectual, la vasul de cristal (vezi în acest kairotic context Odyseas Elytis: Iar ca sentiment un cristal, 1980, in integrum, 370p.), la „cuvântcorpcosmospoem şi/sau eseu); la cele „două râuri în aceeaşi albie”, „un râu de pământ şi un râu de duh” (Chifu, 2006, p.116) dar şi la alte dimensiuni intrinseci unui discurs de o concreteţe infinitezimală, până la detaliul cel mai lateralizat, întrucât doar gândirea laterală e creativă, dibuieşte lejer alternativa, identifică soluţii inovatoare şi strategii eficiente (de Bono, 2019).
În consecinţă, „lacătul de aur” poate fi descuiat, iar „drumul iniţiatic” „o mie de vulturi poartă în o mie de cercuri cele o mie de feţe”, ale poetului (Chifu, 2006, p.27), iar viaţa acestuia e „templu răsturnat, crescând sub pământ” precum în ungarettianul „Monolog” (Ungaretii, 2018, pp.315-321). În poeticitatea chifuiană deci lumina face lucrările, ea sapă galerii în trupul limbajului, înfruntându-i „sângele lui curat”, „scorburi, cuiburi, drumuri în inimă făurite de raze” (Chifu, 2006, p.30). Însăşi litera de alfabet e „inima lumii”, visele, în zori, pot fi aflate împrăştiate pretutindeni ca „panglici colorate rămase în cameră după petrecere/ ca părul unei frumoase femei adormit în roşii valuri/ ca firele de iarbă izbucnite prin spărturile străzii”. E vorba de acea mereu râvnită renaturalizare a limbii poetice, reîmparadizare a ei, reîntoarcere la sacralitate, la o religiozitate a însingurării într-un idiom ezoteric ce se vrea exoteric (vezi Chifu, Noapte de vară (vedere limpede prin întuneric, pp.31-32). O întâie concluzie ar fi că vizuinile lui Gabriel Chifu secretă o „tristeţe pietrificată”, descrisă corporal, „şi-n desenul din covor: Dumnezeu pâlpâitor”; totodată vădeşte o „migală de orfevru”… pe care să-l reinventeze încet-încet după mintea sa genială realmente.
Bibliografie:
Gabriel Chifu: Lacătul de aur; Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2004
Laurenţiu Ulici (propuneri, prezentări şi antologie), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988
Ion Popescu-Brădiceni: Poetul este un rege şi i se cuvine un tron. I. Laureaţii Marelui Premiu A.N.P. „S.L.B.”: Poeţii/ Serile la Brădiceni”, Editura CJCPCP Gorj, Târgu-Jiu, 2019
Ezra Pound: Opere II. ABC-ul lecturii/ Ghid spre kulthură; traducerea, prefaţa, notele de Radu Vancu; ediţie de Horia-Roman Patapievici, Editura Humanitas fiction, Bucureşti, 2019
Gabriel Chifu: O sută de poeme; prefaţă de Nicolae Manolescu; Editura Ramuri, Craiova, 2006
Giuseppe Ungaretti: O viaţă de om; traducere din italiană şi note de Nicoleta Dabija; Editura Paralela 45,
Gérard Genette: Introducere în arhitext. Ficţiune şi dicţiune; traducere şi prefaţă de Ion Pop; Editura Univers, Bucureşti, 1994
Lazăr Popescu: Cinci voci ale optzecismului; Editura Universitaria, Craiova, 2008
Matei Călinescu: A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii; traducerea: Virgil Stanciu; Editura Polirom, Iaşi, 2003
Irina Petraş: un veac de nemurire: Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Creangă; Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989
Jacques Derrida: Scriitura şi diferenţa; traducere de Bogdan Ghiu şi Dumitru Ţepeneag; prefaţă de Radu Toma; Editura Univers, Bucureşti, 1998
Nichita Stănescu: Epica Magna; Editura Junimea; Iaşi, 1978; însoţită de mai multe de semne de Sorin Dumitrescu
Nicolae Manolescu: Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură; Editura Paralela 45, Piteşti, 2008; vezi pp.1313-1316
Edward de Bono: Gândirea laterală. O introducere; traducere: Elena Ceciu; Cartea Veche Publishing, 2019
Odysseas Elytis: Iar ca sentiment un cristal; sinteză realizată de Iordan Chimet, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980
X X X
Aur topit
Lui Gabriel Chifu
1. În templul său, de prinţ charismatic,
Gabriel Chifu îşi practică exerciţiile
de contemplaţie, ideoplastice. Singurătatea
îi e cămaşă de zale împotriva ticăloşiei
morţii. Iubeşte cu patimă literele ca pe
miresele vântului şi-i redă cuvântului
fastuoasa imaginaritate. El însuşi e
diferant precum tristeţea împietrită
de-atâta încredere în Dumnezeu.
2. În idiomul său cu pathos reinventat,
odată pornit pe drumul iniţierii, îşi
încetineşte paşii precum Platon în
Academia-i, concentrat pentru
ucenicii săi, asupra soarelui, care
coboară în suflet până la picătura
de sânge, în care vreun greier să-şi
execute numărul de cântăreţ orfico-
pitagoric, dedat introspecţiei fără-de-oprire.
3. Ay, în fascinanta-i slujire a literaturii,
Gabriel Ghifu nu ezită să desţelenească,
la rându-i Arcadia, Ezoterezia şi mai
ales utopia absolutei devoţiuni în misiunea
de luminător al popoarelor europene.
Prin urmare, condeiu-mi tresare involuntar
şi îşi poate continua microportretul
de faţă. În fine când scriu acest versuri,
e încă dimineaţă, zorii sunt de aur topit.
Ion Popescu-Brădiceni,
tot pe 11 mai 2022 şi tot din Târgu-Jiu,
cu o cafea pe măsuţa de lucru
