Fumul mai important decât focul =Eseu deontologic=

1190

E plină lumea de înfumuraţi şi deşucheaţi, făţarnici şi neghiobi, oligofreni  şi retardaţi, scăpătaţi mintal şi închipuiţi, ipocrizi şi parşivi. La vedere este logica ciudată a omului. Pământul e bântuit de inşi calpuzani, cu judecată stranie, strâmbă, ţepoasă, colţuroasă şi, adesea, ridicolă. Ajunge să studiezi Istoria Mare ori istoria clipei, tot aia-i! Te miri, îţi faci cruce, destul, când până şi tu, de multe ori, ducându-te la teatru să vezi „Mizerabilii” ori „Gaiţele”, rămâi perplex dacă pe scenă apare te miri ce.
Este, fără îndoială, ciudat că tocmai cei care jinduiesc după logică se-nşeală cel mai frecvent!-Veţi admite asta, poate, într-o clipă de înţelepciune. Tocmai cei care jinduiesc după logică vor descoperi, mai dureros, că iluziile mint. Mulţi sunt în eroare. Ar trebui să ne ordonăm ideile şi deontologia după opinia lui Titu Maiorescu:”Toate ştiinţele şi prin urmare şi Logica au pentru educaţiunea noastră folosul de a arăta întâmplările lumii supuse la legile constante, de a da omului încredere în sine, depărtând nesiguranţa şi superstiţiunea, şi de a contribui, prin obiectele lor impersonale, la echilibrarea statornică între gândiri şi simţăminte.” Logica este, fără îndoială, ştiinţa care facilitează o bună şi inteligibilă formulare a cugetării şi dirijarea morală a relaţiilor dintre oameni „dintre mine şi tine”, cum zicea M. Buber. Odată pentru că logica nu este doar fiica cea mare a ştiinţei. Logica Aristotelică, cea în care unu şi cu unu fac, negreşit, doi. Şi Ştiinţa Mare azi, asta afirmă. Dar şi pentru că iluzia nu e tot una cu minciuna, iluzia catalizează gândirea, căutarea, mersul înainte, înflăcărează dorinţa şi inteligenţa. Cu dreptate şi frumos Victor Hugo caligrafia:”iluzia e hrana visului, să-i răpeşti dragostei iluzia înseamnă să-i răpeşti pâinea.”
Lesne de observat că omul de azi, care pe parcurs „a descoperit” şi Logica hegeliană, logica buleiana, ori pe cea neokantiana, holistică, matematică, ca şi importanţa inestimabilă, de substanţă a iluziei, a visului în atingerea unui succes, se comportă la fel ca şi semenul său din vremuri imemorabile: îşi ascunde gândurile, visele, ambiţiile, se preface, se dedublează, e ipocrit, simulează, mimetizează, e fals din cap până în picioare. Fumul a redevenit modern, deşi el nu s-a demodat niciodată. Totul se ascunde, se învăluie, se fardează, se maschează! Victor Hugo era convins că: „A visa înseamnă a crea, o dorinţă este o chemare. Să construieşti o himeră înseamnă să provoci realitatea(…) Visarea este gândirea în stare fluidă şi plutitoare”. El, omul, visează şi iluzionează, crează şi luptă, e chirurgul, dar şi astronomul, e şi rău, dar şi bun. Lăudând Omul, Adrian Păunescu versifica:
„Tare îl fac slăbiciunile lui,
Vale e Omul şi vârf este Omul,
Peste ce este şi peste ce nu-i
El e cel mare, el, Omul.”
Vanităţiile se altoiesc pe modestii abil trucate şi filistine, ambiţiile sunt mereu mai frivole, la fel gândurile sunt păguboase cu structuri-straturi de vorbe goale, sforăitoare, faptele sunt îmbibate cu ideologii perverse, nemernice şi calpuzane, justificative, ademenitoare, aburitoare, antiumane.
Ne-am scos masca, cei care ne-am scos-o şi femei şi bărbaţi, şi tineri şi bătrâni, ne-am injectat apoi botox, ne-am adăugat futile silicoane şi alte drăcovenii ca să ne cioplim alt chip, mai frumos şi mai mincinos, mai îndepărtat de real şi mai apropiat de monstruozitate. Hăhăim şi behăim, parşiv, zilnic, poate-poate reuşim să ascundem mai bine, mai adânc şi neguros, mai de negăsit batjocoritorul nostru suflet, cel pe care îl rătăcim zilnic ori îl pierdem de tot îndepărtându-l de şcoală, de carte, de valori.
Constat cu tristeţe că, la noi, Fumul e mai important decât focul. De gura lumii nu poţi scăpa, dar nici nu se vrea. „Dacă e fum, precis e foc” rostea Heraclit din Efes. Se gândeşte, zicem, 100% newtonian, tip cauză-efect. Ştiinţa Mare ne dovedeşte că alcătuirea este şi altfel, iar Fizica cuantică cu asta ne-a dat în cap, luminându-ne şi trezindu-ne la realitate.
Ştim că zvonul e mai sigur decât realitatea, iar dezminţirea nu e doar inutilă, ci şi ridicolă, derizorie, batjocoritoare. Şi n-am înţeles nimic de la Constantin Rădulescu-Motru care, dăscălindu-ne, ne-a spus, inteligibil, că românul, deşi s-a aciuat pe lângă munte n-a găsit cu cale să-şi sape gândul în stâncă,  ci l-a trâmbiţat lumii, râzând sau plângând, ori plângându-se de of şi de inimă albastră. Dar lumea e şi ea trecătoare…
Nevoia de miorlăială şi smiorcăială, nevoia de bârfă, nevoia de compasiune şi milă, nevoia de miştocăreală şi ironie batjocoritoare, de şmechereală, şiretlic şi viclenie. Şmecherim totul, de la lege şi ideal, la sine însuşi! Driblăm, nonşalant şi cu neruşinare, totul! Şi asta e iluzia, ba chaiar buimăceala cea mare: crezi că poţi să iei în balon şi să sfidezi, să dispreţuieşti cele mai grave şi acute zbateri ale omului real şi ale lumii.
Fumul e tulburare, e ameţeală, e minciună şi prefăcătorie, ipocrizie şi sclifoseală efemeră, dedublare paranoică, adică tot ce civilizaţia te învaţă că plăteşti scump dacă nu slujeşti destoinic valorile cu migală dăltuite de om.
Fumurile deşarte ale unor nătărăi, goana după plăceri ieftine, dar care mai mereu costă bani, demnitate şi onoare, costă atât de mult cât nu merită. Ce-i ieftin? Tot ce nu pretinde trudă şi suflet! Şi, din păcate, cam pe aceste meridiane groteşti ne bălăcim noi, prea mult, prea des şi prea absurd şi fără nici o noimă.
Fumul e trecător, adică tot ce nu contează, are o valoare efemeră, insignifiantă, dar ne captivează, ne preocupă, ne împresoară, ne orbeşte şi nu mai suntem în stare să vedem lumina, optimismul stenic, speranţa că Omul se va redresa şi va birui răul şi urâtul. Omul va descoperi că ochi ca ai lui niciunde nu-s. Nu, nu rămân ochii injectaţi şi nici obrajii plânşi; rămâne ceea ce este peren, Focul veşnic viu, jarul acţiunii neostoite pentru a înfăptui ceea ce este bine şi frumos, elevat şi grandios pentru el şi pentru altul. Să medităm cu acribie asupra fecundităţii vorbelor lui Ovidiu: „Cu cât acoperi focul, cu atât se aprinde mai puternic.”  E posibil ca din fum şi cenuşă să se aprindă focul muncii şi creaţiei, focul fineţei şi eleganţei intelectuale, altruismului şi omeniei, adevărului, cultivării ştiinţei şi diminuării ignoranţei. Când trece Fumul şi e spulberată Cenuşa rămâne Jarul iubirii… rămâne umanul… rămâne Sclipirea Divină din noi şi de Acolo, rămâne Focul Veşnic Viu, înţelepciunea, ordinea, mândria că eşti om. Rămâne omul muritor, grăbit şi fragil, urmăritul de moarte ca şi de ambiţia nobilă a creaţiei, ca şi de vraja chinului şi mistuirii, a perenităţii şi bucuriei biruinţei.
Prof.univ. dr. Grigore Drondoe

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here