Frecvența și dimensiunile minciunii

696

Trecut-au anii… Acum patru decenii, Teodor Voicu făcea parte din lotul olimpic al Liceului Pedagogic din Târgu-Jiu, calificat la faza naţională a Concursului de literatură „Mihai Eminescu”, desfăşurat la Târgu-Mureş. Era cea dintâi participare a elevilor din acest liceu la o asemenea competiţie. Punctajul obţinut de cei patru elevi a situat judeţul Gorj pe un loc onorabil şi a netezit drumul spre performanţă în anii următori. Profesorii corectori şi preşedintele Societăţii de Ştiinţe Filologice – Filiala Gorj, renumitul prof. doctor Cornel Cârstoiu, căpătaseră încredere în capacitatea viitorilor dascăli de a se întoarce acasă cu premii importante. În vara anului 1976, Teodor Voicu absolvă Liceul Pedagogic ca şef de promoţie al unei clase cu mulţi elevi foarte buni, „primus inter pares”, primul între egali, ceea ce desemnează pe cel mai talentat dintre cei talentaţi.
Deşi se remarcase în domeniul literaturii, va da admitere la Facultatea de Filosofie – Istorie a Universităţii Babeş Bolyai din Cluj-Napoca, pe care o va absolvi cu strălucire. Nu va prefera să predea la un liceu din municipiul Târgu-Jiu, ci va rămâne profesor de istorie la Şcoala Gimnazială din Albeni. Acolo se căsătoreşte, acolo i se nasc şi cresc cei doi copii, Ştefania şi Marian, acolo îşi îngroapă prematur, copleşit de suferinţă, pe blânda şi înţeleapta-i soţie, Maria, tot absolventă a Liceului Pedagogic.
Fără a dispreţui bucuriile terestre, continuă să studieze, să se documenteze permanent pentru a-şi lua gradele didactice, pentru a-şi onora profesia şi pentru a fi preţuit de elevi şi de părinţii acestora.
Verticalitatea de care a dat mereu dovadă, refuzul de a deveni lacheul cuiva, nu l-au ajutat nici să obţină titlul de doctor, nici să fie promovat pe măsura calităţilor sale. S-au căţărat în funcţii personaje periferice, unele lichele roşii metamorfozate în lichele postdecembriste, care trudesc din greu să facă din şcoală o instituţie disfuncţională, ba chiar s-o coboare la rangul de ruşine naţională. Declarativ, e vremea valorii şi a competenţei – ce odioasă minciună! – în realitate sunt promovaţi oameni care ar trebui să se indigneze de faptele lor, de neputinţa lor profesională şi intelectuală.
Neadulându-şi superiorii, adept al spuselor proorocului Eremia că omul care îşi pune nădejdea în om fi – va nu doar blestemat, ci va arăta „ca un scai sălbatic în pustie”, având şi „un verb adesea muşcător”, Teodor Voicu n-a avut acces la nicio demnitate publică decât aceea de modest metodist la Casa Corpului Didactic. După doi ani, întrucât observa că învăţământul mergea mereu în jos, s-a întors la Albeni să-i instruiască pe elevi şi să scrie cărţi.
În anii 2010 şi 2011, publică la Editura Măiastra din Târgu-Jiu, două volume cu titlul „Colectivizarea pe Valea Gilortului (1949 – 1962), între memorie şi uitare”. Tot în 2011 îi apar la Editura Sitech din Craiova, „Apostolii neamului românesc din satul Colibaşi: Victor şi Maria Ciudin” şi „Portofoliu didactic istoric”.
Către finele anului 2015, apare, la Editura Academica Brâncuşi din Târgu-Jiu, cartea „Decembrie 1989 sau minciună cât secolul”, semnată de Teodor Voicu şi de fiica sa, Elena Ştefania Pânişoară. O prefaţă succintă, dar interesantisimă, „Teodor Voicu şi istoria trăită”, aparţine prof.dr. Ion Popescu – Brădiceni.
Lucrarea adună între coperţile ei articole publicate de-a lungul anilor în ziare şi reviste, majoritatea în paginile cotidianului Gorjeanul.
Dintr-un „Argument”, aflăm că suntem în faţa unei încercări de a surprinde realitatea istorică din România, singura s-a făcut cu violenţă şi cu sacrificii incredibile. Şi în 2015, după două decenii şi jumătate, suntem o ţară încremenită într-un „stalinism pentru eternitate”, unde minciuna şi hoţia ocupă locul de frunte. Fireşte că aici se află cheia stagnării, ştiut fiind că minciuna şi lenea sunt factori care se opun progresului.
Enigmele anului 1989, ca şi ale mult prelungitei tradiţii, dăinuie spre încântarea profitorilor. A fost revoluţie, lovitură de stat, revoltă spontană sau mai degrabă „loviluţie”, cum zicea, apelând la acest cuvânt – valiză, un scriitor dotat cu simţul umorului.
Avem o istorie presărată cu minciuni: s-a minţit când ni s-a spus că socialismul e sinonim cu fericirea, că, odată cu cooperativizarea agriculturii, satele României vor deveni un tărâm paradiziac, când ne-au fost propuse false modele etc. După ’89, asistăm la perpetuarea minciunii, confirmându- se zicerea filozofului francez Jean – François Revel: „Cea dintâi dintre toate forţele care conduc lumea este minciuna”. Promisiunea multora că se vor opune devastatoarei ofensive a răului nu s-a adeverit, ba chiar avem convingerea că răul s-a amplificat.
Teodor Voicu ne apare şi în ipostaza de fervent apărător al moralităţii, la care putem accede prin religie, istorie, literatură şi muzică. Binele, adevărul şi frumosul sunt valorile perene cărora trebuie să ne înclinăm. Aserţiunile biblice, dacă s-ar ţine cont de ele, ne-ar feri de rău. Câtă dreptate are împăratul David într-un verset din „Psalmul 11”: „atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni”.
Suntem îndemnaţi să învăţăm de la antici, să-l alegem ca model pe Aristide, nu pe Miltuade, să-l cultivăm, zicem noi, pe Apollo, nu pe Dionysos, căci practicanţii cultului dionisiac au drept scop ecostasis-ul, adică ieşirea din sine şi alterarea personalităţii.
Merită să remarcăm şi evocarea unor oameni cu care T. Voicu s-a intersectat cu diverse prilejuri. Persoana, pentru mulţi indezirabilă, manifestă respect faţă de cei ce au lăsat în urmă-le o mai puternică sau mai firavă dâră de lumină. Sub condeiul incandescent al evocatorului, chiar şi personaje secundare devin, cum zicea G. Ibrăileanu, frapante, adică demne de reţinut. Criticul de la „Viaţa românească” îl considera pe I.L. Caragiale cel mai mare creator de asemenea personaje. Portretele conturate de Teodor Voicu trimit, indubitabil, la schiţele caragialiene.
În final, aş remarca faptul că el nu şi-a scos niciodată pălăria (c.f. „jos pălăria, domnule…”) în faţa unor pseudo-valori, unele atât de certate cu legea că au ajuns să „petreacă” o vreme chiar în penitenciar.
A evocat dintr-o sinceră preţuire, fără nici cel mai mic scop lucrativ.
Prof. Eugen Velican

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here