SORA
Nici sora mea nu e un om normal! Ce ghinion am putut să am în viaţa asta. Nimeni nu gândeşte ca mine, nimeni nu mă înţelege. Parcă înainte era altfel. Mai stăteam de vorbă, mai era comunicare. Ea zice că m-au schimbat banii, că nimic nu mă interesează în afara contului din bancă.
Vine cu tot felul de teorii cu care cred că s-a îndoctrinat prin străinătate. Cu ani în urmă, când vroiam să amenajez o camera pentru mama şi mătuşa, ea a reacţionat foarte supărată că, zicea ea, aceste două persoane merită alt tratament, nu să dau cu ele într-un singur pat pentru următorii 25 de ani. De ce nu? Doar sunt surori, nu străine. Şi poate nici n-or să trăiască atât de mult! S-apoi de unde bani să le ofer camere separate? La mine nu-i hotel. Dacă le-am luat casele, banii şi pământurile, de la fiecare ce-am putut apuca, n-o să le dau lor să facă lux acum la bătrâneţe!
Da, cred că Vera i-a băgat în cap mătuşii să ceară camera separată, că n-am mai putut scăpa de ea. Dar cum or fi comunicat? Mătuşa n-avea telefon şi nici Vera. Poate că a fost ideea mătuşii, cine ştie?
Şi apoi fel de fel de comentarii: că la mama în cameră nu e lumină suficientă, că este frig pentru mama, că de ce o las să spele rufele cu mâna când ea i-a dat maşină automată de spălat… Să vină ea să-i bage rufele în maşină, eu mă ocup de mine şi de familia mea. Mai zice că mama mi-a crescut trei copii, acum e şi rândul meu să fac un minimum pentru mama. Eu n-am timp de aşa ceva.
Imi aminteste că mi-a dat multe de-a lungul anilor, adică ce face, îmi scoate ochii? Doar nu i-am cerut eu, dacă inima ei aşa a dictat, să dea, să accepte urmările. Eu nu-s aşa, fiecare să se gândească la el. Ea zice că nu-mi scoate ochii, ci doar vrea să mă ajute să înţeleg că ea a fost cu tot sufletul alături de mine şi de familia mea, aşa încât, puţinul pe care îl avea, îl împărţea cu mine. Asta a fost alegerea ei! Eu nu-s sensibilă la chestii de astea.
Soră-mea zice că am instaurat dictatura în casă, că nimeni nu îndrăzneşte să spună ceva, că le e frică de mine. De ce oare? N-am bătut pe niciunul: nici soţul, nici mama, nici mătuşa. Doar îi reped şi nu le dau dreptul la opinie. Eu am dreptate întotdeauna, eu iau deciziile. Că doar n-o să mă consult cu ei, nimeni nu e la nivelul meu. Nici măcar bărbatu-meu. Are el facultate, dar a crescut la ţară, cu opinci. Ce-am mai râs când mi-a povestit. Auzi, cu opinci!… Deci toţi trebuie să mă asculte. Eu decid, ei execută. Ăştia trei au înţeles situaţia, dar cu copiii nu mi-a mers. I-am dat la şcoală şi le-au intrat alte ifose în cap. Ei nu ascultă de mine. Ei cred că ştiu ei mai bine, că eu sunt limitată, că n-am orizont.
Să revin la soră-mea. Venea în fiecare an cu geamantanele doldora de lucruri pentru mama şi tot felul de vitamine. Dar mamei ce-i trebuie haine, unde se duce? Mai bine le port eu. Vera s-a supărat foarte tare când n-a găsit hainele mamei în dulap. Erau doar în casă, în dulapul meu. Îmi era mai la îndemână să le iau de acolo.
Înainte să plece din vacanţă avea grijă să-i umple cămara mătuşii cu de toate: făină, ulei, zahăr, cafea, etc. Foarte bine. Mai scap eu de cheltuieli. Deşi, ca să fiu sinceră, mătuşa îmi dădea banii şi pe pâinea pe care i-o cumpăram. Zicea că nu-i place să se ştie datoare. Foarte bine, aşa e frumos, să te achiţi de datorii!
Vera a cărat mamei tot felul de ustensile de care să se folosească pentru a se deplasa mai uşor şi fără a cere ajutor. Ce mai aruncă cu banii, parcă nici n-am fi surori. Îi dau şi eu lucruri pe care eu nu le mai port, oricum le arunc, că doar n-o să-i cumpăr de-ale noi.
Vara venea Vera cu idei trăznite, auzi, să ducem babele la plimbare. Asta le lipsea la vârsta lor. Dar ea nu înţelegea şi mai era susţinută şi de copiii ei şi ai mei. Închiriau un microbuz cu şofer şi plecam cele trei generaţii, mai luam pe unchiu cu soţia, pe cumnatul meu şi mergeam odată pe Valea Oltului, odată pe Valea Cernei, făceam o oprire şi mâncam la restaurant. Ei da, asta le lipsea! Eu mănânc la restaurant doar pe la pomeni. Adevărat că ele s-au bucurat să mai revadă acele zone pitoreşti, dar puteau trăi şi fără aşa ceva.
În Tg-Jiu le-a dus prin parc, să mai vadă ce s-a schimbat. Eu nu înţeleg nimic din toate astea. Să mă duc eu că-s tânără şi mă mişc uşor, dar ele? Excursii le trebuie? Să stea-n pat dacă le dor picioarele. Asta e teoria mea şi a lui Grigore. Nu mai spun că Vera a invitat-o pe mama în străinătate, a trebuit s-o las ca să scap de probleme. Şi a plimbat-o prin Belgia, Franţa, Olanda, parcă fără plimbările astea nu putea să moară.
Dar să fac povestea scurtă. Greu mi-a fost cu sora-mea când trăia mama, greu când a murit şi greu şi după aceea.
La înmormântare iar a creat probleme că vrea pomană civilizată, auzi de parcă ar fi nuntă. Acolo mănâncă omul ce-i dai şi pleacă. Nu, ea zice să fie mâncare bună, să placă, să fie băuturi de calitate. Prăjiturile le-a comandat la Dantex. A ţinut să transportăm coroanele cu o maşină specială, n-a fost de acord să le îngrămădim prin portbagajele maşinilor. Grigore a pus-o la punct, i-a zis că locul ei e la cratiţă, nu la decizii. Dar replica ei a fost neaşteptat de dură: “tu nu ai drept să hotărăsti, este vorba de Mama mea!” Atunci el i-a cerut să plătească maşina şi ea a acceptat.
Haha! Ce bine că nu trăieşte aici, ea nici nu ştie, cred, că eu am luat ajutor de înmormântare şi asigurarea pe care mama a reglat-o când trăia. Ba parcă i-a spus mama, dar cred că n-are chef de discuţii, cred că chiar vrea să iasă totul bine. Dacă faci acum greşeli, nu le mai poţi repara, zice ea, iar regretele tardive sunt foarte apăsătoare. Aşa o fi, pe mine nu mă apasă nimic pentru că nu am regrete.
Mai bine făceam înmormântarea repede, să nu aibă timp să ajungă sau măcar sî nu se implice în organizare. Am încercat dar nu mi-a ţinut.
După şase săptămâni, iar pomană! Sora-mea nu vine că are servici, dar lasă că ştiu eu ce fac. Adun familia, pun o masă şi asta e! Iar mă controlează şi Vera şi Dora: cine vine, ce servim, ce dau de pomană. Ba chiar fac ele invitaţiile, n-au încredere în mine. Ştiu ele că eu scap uşor: zic că am sunat la telefon şi nu mi-au răspuns şi gata. Mi-au învăţat tehnica şi nu mai lasă nimic în grija mea. Deci adună ele oamenii, dar fac o masă acasă şi tot ce rămâne îngheţ şi avem mâncare pe câteva săptămâni. Aproape un an mai târziu, altă pomană! Acum vine şi Vera. O să am probleme. Deja mă bate la cap să rezerv restaurantul, dar nu mă grăbesc că poate am norocul să se ocupe totul şi fac iar acasă. Iar pot să îngheţ mâncarea rămasă. Mă presează. Rezerv. Trebuie să dau raportul despre meniu. Mă stresează amândouă cu întrebările. Vine soră-mea. Se duce la cimitir că a adus un geamantan de lumânări. Duce şi flori. Apoi merge la restaurant să definitiveze meniul. Cumpără prăjituri. Cumpără caserole. Zice că dacă oamenii nu pot mânca tot, să-şi ia acasă ceea ce le rămâne. Doamne, ce idee! La noi nu e aşa, dar te poţi înţelege cu ea? Cumpără şi flori albe, cum îi plăceau mamei, să pună pe mese. A adus şi şerveţele din străinătate. Parcă mai vede mama ceva. Le place invitaţilor ideea cu caserolele. Cred că Vera a gândit bine, nu se aruncă mâncarea rămasă. Dar mie îmi place ca eu să hotărăsc totul şi să se facă aşa cum zic eu. Bine că a trecut şi asta!
V.B.
