Fortificaţii şi aşezări rurale romane în Gorj(I)

939

Încă după primul război dacic iniţiat de Traian  în anii 101-102, Imperiul roman anexează teritorii din vestul, sudul şi estul statului dac (Banatul, Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei actuale), teritorii care au intrat sub stăpânirea romană.

În Banat, depresiunea Haţegului şi vestul Olteniei  s-a format un comandament militar fiind  aduse importante efective militare ca: Legio IIII Flavia, Legio I şi II Adiutrix, vexilaţii din Legio VI Ferrata precum şi numeroase trupe auxiliare. Ele aveau drept scop să consolideze stăpânirea romană în zonă şi să observe mişcările trupelor regelui dac  Decebal.
Această situaţie s-a menţinut până în anul 106 d.Hr., când în urma celui de-al doilea război de cucerire a statului dac şi după moartea eroică a regelui Decebal, împăratul Traian a creat provincia romană Dacia, ce cuprindea Banatul, vestul Olteniei şi cea mai mare parte din Transilvania. Aici, majoritatea trupelor provin din Moesia Superior şi într-un număr mai redus din Pannonia. Paralel cu provincia Dacia, teritoriul de est al Olteniei, sud-estul Transilvaniei, Muntenia şi sudul Moldovei, vor rămâne, până în anii 118 – 119, în componenţa Moesiei Inferior, fapt confirmat şi de provenienţa, în această zonă, a trupelor din provincia respectivă. După această dată se va trece la o nouă organizare administrativă (renunţându-se la unele teritorii ca Muntenia şi sudul Moldovei), vestul Olteniei intrând în componenţa Daciei Superior, iar partea de răsărit în cea a Daciei Inferior.
Organizarea noii provincii – proces complex, în care trasarea reţelei de drumuri şi amplasarea garnizoanelor trupelor reprezintă elemente esenţiale, marcând de fapt începutul  închegării sistemului defensiv al Daciei romane. El a fost iniţiat chiar de împăratul Traian şi realizat în liniile sale generale de urmaşii acestuia, Hadrian şi Marcus Aurelius. Organizarea administrativă  şi organizarea militară, dictată din motive de ordin strategic, a fost necesară pentru a face faţă pericolului extern, dar şi intern, populaţia autohtonă supusă, în curs de colonizare şi asimilare.
În acest sens s-a trecut la organizarea sistemului defensiv al provinciilor Daciei romane, principalul element al acestuia reprezentându-l castrele. Amplasarea acestora era aleasă cu grijă, avându-se în vedere îmbinarea calităţilor strategice cu cele gospodăreşti (asigurarea surselor de apă, de alimente, de materiale de construcţii, furaje etc).
Printre fortificaţiile şi aşezările Daciei romane, cele din nordul Olteniei se remarcă printr-o istorie a cărei amprentă prezintă multe elemente originale. Poziţia lor strategică şi dezvoltarea economică urmată de o creştere demografică, au determinat şi impulsionat apariţia mai multor centre militare şi civile, chiar dacă ele nu au atins dezvoltarea şi întinderea celor din sudul Olteniei sau a celor din Transilvania.  Aceasta s-a datorat şi faptului că ele se aflau în mijlocul provinciei, nefiind străbătute de drumuri importante şi fiind la distanţe relativ mari faţă de centrele urbane romane din  Dacia, cât şi ca urmarea faptului că ele au fost ameninţate şi atacate deseori de sarmaţi, sau mai târziu de carpi şi goţi.
fortificatii1Datorită poziţiei sale strategice, în localitatea Bumbeşti Jiu s-a amenajat un important complex de fortificaţii romane, parte a unui sistem defensiv mai amplu, având sarcina de a supraveghea şi întreţine drumurile, de a apăra versantul sudic al Carpaţilor Meridionali, dar şi de a respinge eventualele atacuri ce ar fi pus în pericol capitala provinciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
Dacă în timpul războaielor de cucerire a regatului lui Decebal, pe malul drept al Jiului, în satul Pleşa-Porceni, s-a construit un castru de marş (castra aestiva), după cucerire, acesta a fost părăsit şi s-au construit două castre permanente (castra stativa), pe malul stâng al Jiului, ele fiind amplasate pe mici platouri.
În ordine cronologică, prima fortificaţie de la Bumbeşti Jiu a fost castrul cu val de pământ de la Pleşa-Porceni, ridicat în timpul primului război daco-roman (101 – 102). Construit pe malul drept al Jiului  la cca 300m vest de acesta şi la 50 m sud-vest de malul drept al pârâului Porcului ce se varsă în Jiu. Pe drumul amenajat de-a lungul cheilor Porcului, se făcea legătura cu pasul Vâlcanului, iar de aici mai departe spre Transilvania şi capitala statului dac. El a avut o importanţă strategică deosebită, aici fiind încartiruite numeroase trupe (poate chiar efectivul unei legiuni), ce au participat la războaiele de cucerire a Daciei.
Castrul are o formă dreptunghiulară cu colţurile rotunjite, orientat cu laturile lungi pe direcţia est – vest şi are dimensiunile de 270  x 140 m , fiind socotit printre castrele de mari dimensiuni (cca 3,8 ha) construite în Dacia.
Cercetările arheologice sistematice din anii 1979 (E.Bujor şi C.Petolescu) şi 1993 (Christian Vlădescu, Romeo Avram) au reliefat elementele de fortificaţie ale castrului (fossa, berma, agger-ul, vallum, via sagularis) dar şi urme ale edificiilor din lemn ridicate în interiorul castrului. Materialul arheologic descoperit constă din ceramică, arme şi monede (printre care şi un aureus din timpul împăratului Domiţian).  Tot aici s-au mai descoperit fragmente ceramice din perioadele epocii bronzului şi dacică.
Valul şi agger-ul de pe latura estică prezintă o deviere spre interiorul castrului, determinând o retragere a frontului porţii, de pe acea latură, spre incintă.
Acest castru, având un caracter temporar, a funcţionat doar în intervalul 101 – 106, în perioada celor două războaie daco-romane, după cucerire rolul său fiind preluat de două castre permanente, ridicate la Bumbeşti Jiu, pe malul stâng al Jiului, situate în punctele „Vârtop” şi „Gară” la o distanţă de 800 m unul de altul.
Castrul cu val de pământ de la Bumbeşti Jiu „Vârtop” a fost construit la 1 km de malul stâng al Jiului şi la 2 km S-E de fortificaţia de la Pleşa-Porceni, în dreptul km 82,7 al drumului naţional E 79 (Târgu Jiu – Petroşani).
Topometrul militar roman a ales acest platou înalt de cca 9 m faţă de lunca Jiului,  deoarece conferea, trupei militare ce a staţionat aici, o bună vizibilitate spre toate punctele cardinale, având o poziţie bine apărată natural spre vest,  cu un şanţ natural adânc de 3 – 5 m, pe laturile de est şi sud, format de albia pârâului Vârtop şi cu amenajări parţiale doar pe latura de nord.
Castrul a suferit de-a lungul vremii distrugeri semnificative datorită amenajărilor efectuate pentru drumul naţional şi calea ferată, care au afectat atât elementele de fortificaţie cât şi construcţiile din interior (principia, horreea etc). El a fost construit după formarea provinciei romane Dacia (anul 106 d. Hr) şi a fost utilizat până în a doua jumătate a secolului al II-lea, probabil  până după anul 170 d. Hr (fapt demonstrat de prezenţa monedelor emise în timpul împărătesei Faustina Senior şi cea  emisă de Marcus Aurelius pentru Commodus, 177 d. Hr., ca şi de numeroase alte materiale arheologice- ceramică, fibule etc.)
Fortificaţia avea o formă dreptunghiulară, cu colţurile rotunjite, dimensiunile laturilor fiind de 126 m (laturile de est şi vest), iar cele scurte (de sud şi nord) de 115 m, ea încadrându-se în categoria castrelor de mărime mijlocie. Din castru se mai păstrează câteva fragmente din valul de pe laturile de vest, sud şi est, valul de pe latura de nord fiind aplatizat în cea mai mare parte, observându-se totuşi pe o mică porţiune doar în zona  de nord-vest. Din valul de pe latura de est (pe malul drept al pârâului Vârtop) se mai păstrează doar 100 de m din cei 126, diferenţa până la colţul de NE fiind distrusă de eroziunea  pârâului amintit mai sus.
Cercetările arheologice întreprinse aici în anii 1956 (Grigore Florescu, Exspectatus Bujor), au adus precizări privind elementele de fortificaţie, iar cele din 1993 – 1997 (Vasile Marinoiu), au scos la iveală  fundaţiile unor clădiri (turnurile porţii de pe latura de vest), precum şi cea a depozitului de provizii (horreum), din apropierea laturii vestice, paralel cu aceasta. Cercetările recente (1989-1990 şi 1997–2007) executate de specialişti de la Muzeul Judeţean Gorj, au dus la descoperirea şi a altor edificii din vicus-ul militar al acestui castru, necunoscute până acum (un atelier meşteşugăresc, drumurile de acces pe porţile de pe latura de est şi vest, precum şi termele).
De asemenea, descoperirea a două cărămizi cu ştampila Legiunii a IV-a Flavia şi a unui fragment de cărămidă cu ştampila Legiunii a VII -a Claudia, în thermae, vin să acrediteze ideea că în acest castru au staţionat detaşamente din aceste legiuni (trupe care după anul 118 nu mai sunt semnalate  în provincia Dacia). Dacă până în anul 118 cunoaştem unităţile militare care au staţionat aici, după această dată nu mai avem nici o informaţie, probabil locul acestora a fost luat de o trupă auxiliară, al cărei nume nu îl cunoaştem, lipsind  inscripţiile tegulare.
Tot aici s-a descoperit un drum ce făcea intrarea în castru pe poarta de pe latura de vest, ce avea un traiect (SV – NE)aproape paralel cu valul castrului (şi nu perpendicular pe poartă cum ar fi fost corect), precum şi un drum ce pornea de la poarta de est a castrului străbătea vicus-ul militar şi făcea legătura cu staţiunea balneară şi villa rustica  de la Săcelu, iar de aici pe sub dealurile subcarpatice până la fortificaţiile romane de pe Limes Alutanus. (Va urma)
Dr. Vasile Marinoiu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here