Pictorul şi, totodată, poliţistul Florin Preda-Dochinoiu este omul care a dat viaţă Salonului Naţional de Pictură „Arte Mici”. Eveniment unicat, Salonul de Pictură „Arte Mici” se vrea, în concepţia lui Florin Preda, un elogiu spiritual dedicat copilăriei.
Tocmai de aceea, fondatorul său doreşte ca „Arte Mici” să aibă cât mai multe ediţii şi să rămână un eveniment artistic continuu peste timp. Cât priveşte strict latura sa artistică, Florin Preda-Dochinoiu spune doar atât: „Pictez, de frică, să nu mor!”
Reporter: Sunteţi fondatorul Salonului Naţional de Pictură „Arte Mici”. Cum a început totul?
Florin Preda-Dochinoiu: A fost o reacţie împotriva la ceva, o alternativă a spontaneităţii şi a fanteziei. O evadare, o eliberare de regulile impuse, a fost un simbol de Bunavestire a Poliţiei Române.
Ideea, de fapt, a fost alta. Trebuia să fie o mişcare artistică de stradă. În ziua în care Salonul de primăvară, vară, toamnă sau iarnă al pictorilor profesionişti gorjeni îşi deschidea porţile, zeci de artişti, independenţi de Salon, trebuiau să ocupe trotuarele din faţa sălii, să înconjoare clădirea cu lucrări de pictură şi să înceapă vernisajul în aer liber … Unora li s-a părut frumoasă, dar nebunească ideea, eschivându-se de la susţinerea ei, motiv pentru care i-am pus eticheta: „PROIECT ABANDONAT”.
Salonul Naţional de Pictură „Arte Mici”a fost o reacţie şi o alternativă. Este un unicat, zic eu, întrucât pentru prima oară, în România, a fost organizat într-un sediu de poliţie, spaţiul nefiind ales întâmplător, ci datorită aniversării a 188 de ani de la înfiinţarea Poliţiei Române.
Rep.: Ce se vrea a fi Salonul „Arte Mici”?
F.P.D.: Aşa cum am mai spus, se vrea un elogiu spiritual dedicat copilăriei. Se vrea, nu numai un descoperitor de imagini, dar şi un interpret corect al acestora, capabil să pună în valoare, fără a distruge, construcţia simbolurilor pure. Doresc să aibă cât mai multe ediţii, să bucure cât mai mulţi copii, că doar este dedicat pictorilor cu vârste cuprinse între 3 şi 15 ani şi să rămână un eveniment artistic continuu peste timp.
Rep.: Cum a fost prima ediţie?
F.P.D.: A fost o ediţie interesantă, doar într-o săptămână, în perioada 15-22 martie 2010 (anunţ şi înscriere) s-au înscris 125 de concurenţi cu peste 200 lucrări.
Rep.: Dar a doua?
F.P.D.: A fost un eveniment “clandestin” de formă, pată şi culoare.
Rep.: Cum au primit gorjenii această iniţiativă?
F.P.D.: Sper că a fost un prilej de bucurie, nu numai pentru gorjeni, ci şi pentru micii artişti din întreaga ţară. Ediţia de anul acesta a fost patronată de mai multe instituţii, care în parteneriat au contribuit la reuşita evenimentului. Cu toate că societatea românească este imprevizibilă se lasă mânjită de cultură. Chiar dacă este realizată de prichindei, arta lor are acelaşi tumult, aceleaşi calităţi şi aceleaşi defecte, dar multă, multă puritate. Mai mult, un strop de cultură nu dezbină, ci doar te ambiţionează să realizezi mai frumos, mai interesant, mai mult, mai… şi mai spectaculos. Deci, gorjenii au girat evenimentul cu bucurie şi interes.
Rep.: Colegii dumneavoastră de la Poliţia Motru cum au reacţionat vizavi de „Arte Mici”? V-au sprijinit? S-au implicat în vreun fel în organizare şi în desfăşurare?
F.P.D.: Mesajul a fost înţeles, apreciată ideea la nivelul semnificaţiei şi conţinutului, iar sprijinul a fost evident. Au susţinut şi au acceptat ideea de artă, pentru că ei o apără, apară drepturile şi libertăţile fundamentale ale oricărui cetăţean, dreptul la libertate şi viaţă.
Rep.: Dumneavoastră sunteţi pictor şi om al Legii, în acelaşi timp. Cum se împacă cele două elemente?
F.P.D.: Tot timpul jurnaliştii au încercat o tălmăcire lirică a realităţii, considerând că poliţistul nu poate fi capabil de modernism, de avangardism sau de originalitate.
Poliţistul şi artistul, în cazul meu, au drumuri cu scopuri finale diferite, dar fiecare trăieşte în lumea lui stranie (pentru celălalt) care încifrează ceva aparte, iar uneori pentru a fi înţeles se crede că este necesară traducerea sau interpretarea culorii sau cuvântului.
Nu mi-e ruşine că sunt poliţist, cum nu mi-e ruşine că sunt artist!
Rep.: Din ce grupare artistică faceţi parte, cărui curent artistic aparţineţi?
F.P.D.: Nu cred că ştiu care îmi este “gradul” printre artiştii contemporani. Sunt un grafician, un artist ilustrator şi un pictor de duminică. Îmi place să cred că mă înscriu în sfera suprarealismului oltenesc, aşa cum m-a catalogat Ovidiu Ghidirmic, iar nefăcând parte din nici o şcoală, continui să pictez ceea ce văd şi să văd dincolo de ceea ce toţi privesc.
Rep.: Aveţi idoli , ce artişti v-au marcat?
F.P.D.: Idoli? Într-un fel i-am întâlnit pe toţi. Mi-am început activitatea cu Ivan Generalic, Constantin Brâncuşi şi Florin Pucă. L-am certat, în gând, pe Maigritte că s-a născut mai devreme cu ideile furate de la mine şi am fost fericit că l-am cunoscut pe Pucă (pregătindu-mi sirop de căpşuni ) şi că nu l-am întâlnit pe Dali (cu siguranţă n-am fi rămas prieteni). O clipă am crezut că Durer, Michelangelo, Da Vinci, Constantin Brâncuşi Dali, Ţuculescu, Generalic, Maigritte, Iosif Keber, Florin Pucă, Chirnoagă, Bălaţa, Piliuţă, Ligia Macovei Alina Roşca mi–au pomenit numele, dar era invers şi m-am însurat cu Alina-Camelia, atunci (sau măritat?!), venind în Gorj. Un tărâm mirific plin de basm şi poezie, un loc protejat de Dumnezeu, loc de unde a plecat şi arta idolului meu, genialul Constantin Brâncuşi, cel mai cunoscut român în lume. Nu credeţi că este o coincidenţă frumoasă? Un dar sublim dat muritorilor, ca prin căsătorie să-mi duc existenţa, pe meleagurile pe unde altădată el a trecut?!
Rep.: În multe din lucrările dumneavoastră de grafică întâlnim simboluri din lumea satului, simboluri care ne duc într-o Oltenie misterios de frumoasă și interesantă. Cum generați aceste simboluri?
F.P.D.: Artistul creează o lume întreagă, dacă are de ce să-şi aducă aminte.
Rep.: Aţi fi putut scrie poezie…
F.P.D.: Dar scriu poezie. Am debutat cu poezie…
Rep.: De ce nu v-aţi dedicat poeziei ?
F.P.D.: Din respect şi teamă pentru fratele mai mare. De frică. Mi-a fost frică că mă vrăjesc literele, că n-am cum să-l depăşesc pe fratele meu. Constantin Preda scrie o poezie demenţială. Este un mare, mare poet …. Asta e… Dar să revenim la simboluri ….
Rep.: Cum generaţi aceste simboluri?
F.P.D.: Aşa cum am spus mai devreme artistul creează o lume întreagă, dacă are de ce să-şi aducă aminte… Simbolurile mele sunt poveştile mele. Nu poţi simţi neliniştile unui lucru decât dacă ai rădăcinile prinse acolo. Clipele din satul meu devin simboluri în oraşele voastre ….dar tipul de simbol diferă de la o lucrare la alta. Versurile poeţilor generează şi ele simboluri. Simbolurile din volumul „Ninsoarea electrică” scris de Traian T. Cosovei diferă de simbolurile ce le-aş folosi, ilustrând „Poeme pentru Mama” de Mircea Micu. Orice vers, orice gând, orice sunet generează o imagine, dar numai imaginile conţin simboluri.
Rep.: Dacă ar fi să pronunţaţi numele celor mai buni 10 pictori, scriitori, poeţi în viaţă, din Gorj, la cine v-aţi opri?
F.P.D.: Fiecare artist e foarte bun. Nu este drept să creezi o ierarhie. Poţi să vorbeşti de generaţii artistice sau de fiecare artist în parte.
Rep.: Reformulez. Dacă ar fi să pronunţaţi numele a 10 pictori, scriitori, poeţi din Gorj, pe care îi cunoaşteţi, la cine v-aţi opri?
F.P.D.: Nu ştiu dacă sunt zece sau o sută. Sunt oameni plăcuţi prin ceea ce fac. Pe unii îi cunosc, aşa cum l-am cunoscut pe Maigritte, pe alţii din lucrările lor sau de la diferite evenimente culturale. Repet nu este o ordine valorică: Alex Gregora, Grigore Haidau, Gheorghe Plăveţi, Zenovie Cârlugea, Romulus Iulian Olariu, Vasile Fuiorea, Rodica Marin, Nicolae Dragoș, Florin Gheorghiu, Ion Popescu, Marin Colţan, Viorel Gârbaciu, Florin Iusuf, Cătalin Bîjnea, Valer Neag, Spiridon Popescu, Constantin Dobriţescu, Mihai Ţopescu, Marius Aldea, Teodor Dădălău, Constantin Bunilă, Aurelian Suța, Ionel Apetrei, Doru V. Fometescu, Gheorghe Grigurcu, Ion Mocioi,, Arminio Ţuineac, Cristian George Brebenel, Florin Marcoci….
Rep.: La ce lucraţi în prezent şi ce proiecte aveţi?
F.P.D.: Am reluat de circa un an un proiect mai vechi de grafică: „Cai ve(r)zi pe pereţi” şi învăţ, clandestin, să pictez de la artiştii seralişti care frecventează „Arte Mici”.
Rep.: Există în familie cineva care să vă moştenească talentul?
F.P.D.: Arta se învaţă, moştenirea se lasă prin testament. Nepoţii mei pictează. Fiul meu Alexandru (PAF) nu mai pictează. Iubeşte. A ales ceva gen curcubeu pisat în aur, renunţând la culorile stoarse din semne şi cred că străluceşte. A pictat pentru că trebuia să atingă un punct: să-i cumpăr costum la vernisaj.
Rep.: Dumneavoastră, Florin Preda-Dochinoiu, de ce pictaţi?
F.P.D.: Pictez, de frică, să nu mor!
A consemnat MINODORA SUCEA
