Când, înainte de 1989, publicasem în ”Luceafărul” o recenzie la placheta de poezii ”Cartea cu ferestrele deschise”, nu știam cine este autorul. Descopeream, doar, un poet înzestrat, venind din tradiția Teleormanului în cetatea literelor, unde nu se simțea întru totul în elementul său. O anume nostalgie a meleagurilor natale în muzicalizări acute, ca și imagismul unei percepții multiple a cotidianului făceau deliciul acelei apariții de maturitate. Nu știam, așadar, că poetul venea dintr-o generație mai veche, că trecuse prin vestita și controversata Școală de literatură din obsedantul deceniu, fiind coleg cu Nicolae Labiș și îi auzise vorbind pe Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi. Că lucrase în redacții cunoscute, fiind apoi din ce în ce mai marginalizat pentru unele acorduri mai curajoase ale lirei sale, debutul fiindu-i cenzurat și întârziat, iar colaborările la presa literară împuținate…
În fața acestei evidențe, Florian Saioc nu a disperat. S-a repliat într-o strategie inexpugnabilă a propriei individualități, iar după 1989 și-a pus încrederea într-o libertate deplină a expresiei lirice. Poezia sa s-a dezvoltat, apoi, pe trei paliere tematice, limpezindu-se în clasicități formale și de gând înnoitor. În paralel cu lirica unanimistă, a marilor respirații civice și a unui militantism de bun naționalism (vezi poemele despre Basarabia și Transilvania) s-a dezvoltat o poezie mai intimistă, a reflexivității și interogațiilor existențiale, ”nocturniene”, în vecinătatea căreia a înflorit marea sa poezie de dragoste. Muzical-anecdotică și jubilant-senzorială, poezia erotică a lui Florian Saioc are limpezimea clasică a cantilenei tradiționale, dar și tandrețea voluptăților, magia neliniștilor moderniste și aerul de romanță al poetului ”mereu râvnitoriu”…
Florian Saioc este un poet de largă respirație deopotrivă civică și intimistă, ba chiar un poet-cetățean, de atitudine, militant. Versurile sale se lasă când îngânate în acorduri de cameră, când rostite de la tribună, în fața vicisitudinilor istorice, în registru patetic și vizionar, vizând la un moment dat ipostaza oraculară și un anume profetism planetar…
Antenele poetului, vreau să zic, sunt multiple și orientate în toate direcțiile… Și ele percep nu numai fireștile neliniști existențiale ale ființei, dar și pericolele ce amenință umanitatea azi, în condițiile globalizării, zonelor de influență, tehnicilor experimentale.
Spiritul poetului este mereu activ, tumultuos și vulcanic. Lui Florian Saioc i-a lipsit, mai ales în ultimele decenii de libertate, o viață culturală pe măsura vocației sale civice. N-aș putea spune că Târgu-Jiul l-a echilibrat pe toate planurile. Devenind gorjean, a renunțat la viața culturală a Capitalei, tocmai pentru a se regăsi pe sine într-un moment de mari neașezări și vânzoleli socio-politice. Și cum tranziția se prelungește la nesfârșit, nici Florian Saioc nu poate fi împăcat cu sine și cu soarta operei sale. Încă neadunată într-o ediție definitivă…
Și, cu toate astea, acum, când rotunjește 85 de ierni și primăveri pe răbojul vieții, Florian Saioc are o operă care s-a închegat de la sine. O operă ce va rămâne atâta cât îi va fi sortit. O operă care exprimă un suflet de autentic și mare pot, noblețea unui caracter, viața unui scriitor român de la răscrucea a două milenii. Să fim mândri că i-am fost contemporani: noi – lui, și el – nouă! Un reper inamovibil pe harta generaționistă a liricii românești (cu toate că autorul refuză ideea de „generație” literară, atât de operabilă în domeniul istoriei literare)…
Îi dorim sănătatea cea mai de preț, bucuriile cele mai dorite, satisfacțiile cele mai așteptate, liniștea sufletească binemeritată, prețuirea tuturor și împlinirile a tot ceea ce și-a dorit!
La mulți și buni ani, Florian Saioc!
Zenovie Cârlugea
