Numai desculţ prin iarba verde şi înrourată ca şi Zaharia Stancu, ori ca mine însumi, la Brădiceni (Drăgoieşti), pare să-şi fi scris Ion Elena această cea de a doua carte de reportaje literare. Literare, artistice, poetice, estetice, metafizice, socioteogonice, mitico-mistice.
Proza lui Ion Elena din „Desculţ prin roua verde” e de o intertextualitate mereu revigorantă, reinaugurală, recuperatoare de inocenţă, puritate, frăgezime, aflate, azi, în pericol.
Locul – ca topos prin excelenţă paradiziac – îşi redobândeşte resorturile originare. Redevine eden primar, permiţând ontologicului să se autoregenereze într-o „zonă” situată in illo tempore, acolo unde predomneşte cristalul, acolo unde basmul pare să se fi reîntors în regatul ficţiunii fanteziale şi în imaginarul decriptat, decodat, de scriitorul de reportaj, infinitezimal, cu arta identificării detaliului deopotrivă natural şi transnatural, aspect ce-l reaşază pe reporterul îndrăgostit mereu de un peisaj sau altul în paradigma transmodernistă.
O bucurie a scriiturii erotice învăluie structura crudă a reportajului ca s-o transfigureze metaforic şi metonimic, hiperbolic şi litotic. Ion Elena nu face altceva decât să calce pe urmele celebre, consacrate, ale unor scriitori de asemenea gen/specie epico-lirică, de fapt un transgen / o transpecie plăcută la lectură. Le evoc aici şi acum personalitatea excepţională, deschizătoare, în epocă, de noi orizonturi: Grigore Alexandrescu, Al. Odobescu, Calistrat Hogaş, AL. Vlahuţă, Sânziana Pop, Vasile Băran, Romulus Diaconescu, Mihai Pelin, Titu Rădoi ş.a.
În primul rând, tehnic şi compoziţional, textele lui Ion Elena conving prin originalitatea incipitului, apoi prin ştiinţa geografiei şi a gramaticii, prin limbajul aplicat elementelor descripţiei, prin legendarul rechemat din uitare, prin toponimia fabuloasă, magică, doar parţial ocultă, căci motivările se înlănţuiesc convingătoare şi de o densitate senzorială şi materială a stilului de cele mai multe ori seducătoare şi instituind oglindiri fascinante.
Câte un titlu te cucereşte instantaneu: „Struguri cu soare în priviri”, care e o alegorie admirabilă, grăind cu de la sine intuiţie, despre reveria unui alt limbaj, antiarbitrar semiotico-simbolic şi retorico-sintagmatic.
Altul te atrage în lumea unei copilării eterne, decorată inepuizabil cu epitete, comparaţii, armonii imitative, eufonii a căror muzicalitate inscripţionează psihic mărci reductibile doar la esenţele inefabile; este „bucata” „Suspinul puiului de vidră”.
Limba folosită de Ion Elena conservă arhaisme, regionalisme, cuvinte produse ale unui localism creator, încât fiecare reportaj în parte pare un muzeu, în termenii uzuali ai lui Marin Sorescu, cel din „La Lilieci” sau în cei ai lui Lazăr Popescu din „Eşecul cartofilor cruzi”. Reportajele lui Ion Elena sunt consecinţa unei culturi clasic-romantice, deşi „realismul” fenomenologic le ancorează constant într-un prezent continuu, cumva proustian, căci substantivul şi verbul, adjectivul şi adverbul sunt încărcate cu „fiorul tămăduitor al cuvântului… vindecător şi memorabil”; prin „rânduirea-i purificatoare, muzica fermecată… încearcă să ne scape de tranzitivul limbaj tern, prin „tâlcuiri de cânt” de o expresivitate infinită în varietatea ei poliedrală, cu semne de trecere spre alte stări, superioare, spirituale, transhermeneutice / transhimeneutice.
Ion Popescu-Brădiceni,
prefaţă la volumul „Desculţ prin rouă”, Ed. Măiastră,
Târgu-Jiu, 2013, pp.2-5
