File despre o mare prietenie Mihai Eminescu şi I.L.Caragiale(I)

142

eminescuÎn 1867, I.L.Caragiale este dus de tatăl său în Bucureşti, pentru a urma clasa a V-a liceală, deoarece şcolile din Ploieşti erau lipsite de cursul superior. După aceea, urmează clasa de declamaţie şi mimică a unchiului său, Costache Caragiale, devenind coleg cu verişorul lui, George.

În toamna anului 1868, îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, înapoiat dintr-un turneu de vară în Ardeal, pe atunci sufleor în trupa lui Mihail Pascaly. La propunerea acestuia, concesionarul Teatrului Naţional din Bucureşti, Eminescu este numit al doilea sufleor şi copist, prin contractul de angajare din 29 septembrie 1868. ,,Pe lângă ştiinţă, afirmă Mihail Pascaly, este laborios, activ, exact si foarte cumsecade. Dacă ai putea să-i acorzi locul al doilea sufleor, cu toate că poate fi foarte bun şi pentru locul întâi, ai face lui un mare serviciu, un mare bine pe drept acordat unui tânăr inteligent, capabil”. Locuinţa lui Mihail Pascaly de pe Calea Victoriei va deveni gazdă a poetului în perioada octombrie 1868-iunie 1869. Un adolescent trecut de şaisprezece ani, provenit dintr-o familie modestă, cu vădite îmclinaţii spre teatru, cu studii întrerupte, dar stăpânit de o puternică dorinţă de a acumula cunoştinţe, se întâlneşte cu un tânăr trecut de optsprezece ani, cu un univers de cunoaştere mai presus de vârsta sa, cu manifestări literare încă din 1866, poezii publicate în “Familia”, venind dintr-o familie cu “oameni de seamă, nu de rând”, pe care o părăseşte şi pribegeşte prin ţară, însoţind, în calitate de sufleor şi copist, anumite trupe teatrale. „Amicus certus in re incerta cernitur” (lat. “Pe prietenul sigur îl cunoşti într-o înprejurare nesigură”). Întâlnirea dintre Eminescu şi Caragiale este de bun augur şi reprezintă un episod fericit pentru Istoria literaturii române. Caragiale avea să imortalizeze acest moment în vestitul său necrolog, “În Nirvana “, scris după ce Eminescu a trecut ,,de-al lumii hotar”. Cele spuse de un actor lui Caragiale despre băiatul din trupa de teatru, ,,foarte învăţat, care ştie nemţeşte şi are talent” se adevereau. Iată cum îl descrie: ,,Era o frumuseţe. O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic”. În cele două nopţi petrecute împreună, Eminescu îl pune la curent cu literatura germană, discută despre India antică, despre daci şi Ştefan cel Mare, îl informează despre principalele preocupări literare. Dar cei doi se despart pentru un timp, deoarece tatăl lui Eminescu pune mâna pe ,,excentricul fugar” şi-l trimite pentru studii la Viena, apoi la Berlin, pe când Caragiale, rămas singurul sprijin al familiei, după moartea tatălui său, urma să-şi continue studiile ,,la şcoala lumii”, ,,dăscălindu-se însuşi pe sine”, adică autodidact. O bună bucată de timp, cei doi prieteni se întâlnesc doar în treacăt, până când, solicitat de Eminescu, Caragiale începe să lucreze în redacţia ziarului ,,Timpul” (februarie, 1878). Începând din acelaşi an, 26 mai 1878, Caragiale participă la întrunirile ,,Junimii”, alături de Eminescu care fusese atras în cercul renumitei societăţi literare, încă din 1870, când publică şi primele creaţii în “Convorbiri literare”. În acest interval, Eminescu îşi desăvârşeşte formaţia sa poetică, în prag de apogeul său artistic, pe când Caragiale urma să prezinte lectura creaţiilor sale dramatice la ,,Junimea” şi să le publice în ,,Convorbiri literare” (1879-1890). Traseele parcurse în viaţă de către cei doi scriitori sunt izbitor de asemănătoare. Lipsurile materiale, neajunsurile traiului de zi cu zi îi afecta mult pe amândoi. Sunt nevoiţi să îndeplinească fel de fel de funcţii, unele umilitoare, prin care munca lor era ridicol plătită. Mihai Eminescu: sufleor, copist, director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, revizor şcolar, gazetar. I.L.Caragiale: sufleor, copist, meditator, funcţionar, revizor şcolar, profesor, gazetar, berar. Amândoi sunt preocupaţi de mizeria vieţii, neputând să trăiască de pe urma cuvântului scris. ,,Om din popor, fără nume de naştere, fără avere, fără sprijin”, în scrisori către prietenii săi, Caragiale se tânguie mereu de suferinţa sa materială. Lui D. Scureiu, prin scrisoarea din 7 iulie 1881, îi cere bani împrumut: ,,sunt fără slujbă de două săptămâni şi mai bine, n-am o para chioară’’. Într-o scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi, 1884, februarie, mărturiseşte: ,,… căci eu, din mila Creatorului, mă aflu în cea mai deplină mulţumire, fizicalmente, moralmente şi intelectualmente; nu pot însă vai! a zice tot aşa dintr-un punct de vedere mai important cu mult, adică pungaminte vorbind”. Era revizor şcolar în judeţele Argeş şi Vâlcea. Cât despre Eminescu, Slavici afirmă: ,,Era un om cu trebuinţe puţine, dar cu apucături boiereşti, care ştia să sufere şi să rabde fără a se plânge, iar când primea bani de-acasă, prima lui grijă era să-şi achite datoriile”. Firi cu totul deosebite, opuse, unul mereu pierdut în lumea gândurilor, însingurat, dar şi sociabil, iubind, sperând şi renunţând, departe de familie şi fără să-şi întemeieze o familie, boem, dar muncind enorm, ducând o viaţă dezordonată, fără a se menaja, suportându-şi boala cu demnitate, ca pe un destin, altul, dimpotrivă, prezent mai mult în lumea exterioară, sociabil, raţional, comunicativ, hâtru, “ un bun soţ şi părinte”. Cu toate acestea se caută unul pe altul, spre a petrece cât mai mult timp împreună, de parcă “un ciudat magnetism îi atrăgea reciproc”.

Va urma

Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here