2. E pur si muove… continuarea unor gânduri peste care un „mâine” va așterne zăpada
Pentru a aprecia orice, de exemplu calitatea sau conţinutul unui Festival de Creație Literară, avem nevoie de repere. Faţă de aceste repere funcţionează principiul contrastului: lucrurile sunt percepute diferit în funcţie de ceea ce le stă alături, în timp şi spaţiu. Lângă un lucru mare, un lucru mic va părea şi mai mic iar un lucru măreț și mai măreț. Iată de ce cultura râmniceană și buzoiană are nevoie de acest Festival „Titel Constantinescu” care odată se ținea pe scena Casei de Cultură Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat, în prezența unor nume sonore de poeți și scriitori din București și alte orașe ale țării, dar și scriitori veniți din Republica Moldova: ca Nicolae Dabija, Vasile Tărățeanu, etc. Aproape îți vine să urli ca poetul Vasile Tărățeanu marele premiat al ediției a VII-a a Festivalului „Titel Constantinescu” ținut anul acesta la Edineț, Republica Moldova: „Cât gol s-a-ngrămădit între noi…/Habar nu am cu ce-am putea/să umplem pustiul/ce ne amenință”. După vama de la Sculeni suntem întâmpinați de mașina comandantului poliției din Edineț din care coboară primarul orașului Edineț, gazda noastră, primarul Cojocari Constantin, venit să ne întâmpine cu o sacoșă de „voie bună” (coniac de bună calitate) și să facă drumul până la Edineț, cca. 150 de km alături de noi, iar mașina comandantului să ne deschidă calea într-o escortă continuă. Un șir de plopi și mesteceni, sau un alt șir de nuci aliniați pe marginea drumului poate fi, iată, strigătul unor guri cândva închise prin părțile astea, auzul ce „vede” departe pentru mine simfonia vorbelor din gura poeților aflați în autocar. Am impresia că zăresc, pretutindeni, ochii celui răstignit în cuvinte de iubire din „Pe lângă plopii fără soț…”. De-a lungul și de-a latul dealurilor, noi, cei din autocar, putem întoarce căruţa vorbelor pentru o radiografiere a satului românesc moldovenesc, răstălmăcindu-ne în gânduri ascunse durerea unor localităţi rămase cu sila pe caldarâmul ţăranului moldovean ori a țăranului izgonit de pe pământurile strămoșești, prin alte alea zări ori siberii de îngheț. Ici-colo, câte o localitate: fără uliţe sau porţi, o izbelişte fără împrejmuiri, fără tradiţie, fără moromeţi. Te cutremuri şi salţi din umeri, neputincios, în faţa acestei cugetări gogoliene a sufletelor moarte din aşezările acestea rurale rămase ca o leprozerie în faţa infatuării unor revoluţii străine care a încremenit totul pentru multe sute de ani. Și miroase a românism până în ceruri, deși la modă e „muzica” străinului care a adus colectivizarea „ca bucurie”, pentru a fi pusă în cătușe tradiții și adevăruri străbune, și a-i pregăti pe oamenii care au mai rămas locurilor, să-nvețe umiliți a tăcea. Și totuși, ceva se mișcă în Moldova, aveam să constat cu ochii mei, la Edineț, unde am ajuns după aproximativ 9 ore de la plecarea din Râmnicu Sărat și am fost cazați la un hotel de lux de la marginea orașului. Doar că, atâtea s-au schimbat între timp, că ne alegem mereu tiranul care ne omoară în schimbul alegerii făcute. După ce ne desfacem bagajele în camere, cobor jos la bar să comand o bere. Chelnerul, neînduplecat îmi cere lei moldovenești, iar eu spun că am lei românești, să mi-i schimbe el, că eu de unde să iau acum o casă de schimb valutar, aici, la marginea orașului. Îmi explică, într-o limbă curată, românească, fără influențe moldovenești că pot lua un taxi până în centru, 2-3 km și găsesc multe case de schimb. Ca să vezi: pentru o bere trebuie să devin și eu un personaj caragelian. Îi explic că pentru o halbă de bere nu se cade să iau diligența de poștă ca „Mitică” al lui Caragiale și să cutreier orașul în căutare de lei moldovenești. Insist că sunt dispus să dau și 10 lei românești (care costa doar 3 lei RON) pentru o halbă de bere. Să fi rămas el, moldoveanul nostru, tot atât de „atestat documentar în Caragiale” pe care îl ştim cu toţi: ce pleacă ultimul din cârciuma deschisă, se pricepe la toate, vorbeşte despre toate şi când bea un rând în plus ameninţă cu zguduieli, cu rivoluţii, cu Europa… Parcă prea e contemporan Caragiale cu noi, să ne facem că nu vedem, să ne facem că nu auzim, că nu ne pasă? În cele din urmă îi convine ce-i propun și acceptă schimbul, dar îmi dă ca bonus două halbe de bere pentru cei 10 lei RON. A doua zi suntem luați de la hotel, cu autocarul (orele 8,30) și duși în piața Ștefan cel Mare, unde suntem întâmpinați de cetățeni ai Edinețului, oficialități ale orașului, primarul Cojocari Constantin, care, la statuia lui Ștefan cel Mare și Sfânt sărbătoresc cea de a 23-a aniversare de la Independența Republicii Moldova. Ascult cuvântările deosebite ale celor care se perindă pe la microfon, la picioarele lui Ștefan cel Mare, mă încântă discursul liceenilor veniți să sărbătorească măreața zi prin alese vorbe și mă documentez cu privire la istoria orașului de pe posterele afișate în piață. Așa aflu că la 15 iunie 1431 a existat prima atestare istorică despre Edineț, ce l-a avut stăpân pe Pan Cupcici datat cu o gramotă a lui Alexandru cel Bun, că abia prin 1859 este prezentă aici o școală profesională evreiască și că satul, pe atunci, avea 324 case, 1221 bărbați, 1081 femei, o biserică și o casă de rugăciuni evreiască. Prin 1870 s-a înființat prima școală primară particulară și 9 mori de vânt, iar prin 1890 întâlnim și un spital local cu 18 paturi, că prima fabrică a fost una de săpun. Abia de prin 1940, Edinețul devine centru raional. Azi Edinețul are peste 20 mii de suflete, 6 instituții preuniversitare, 5 instituții extrașcolare, un muzeu al orașului, biblioteci, ansambluri de muzică populară etc. Îmi fac o „părere” ( a se citi imagine) rapidă: suntem într-un oraș cu blocuri rarefiate, un oraș curat cu parcuri și mulți copaci și multă… multă verdeață. Până la ora 12, când suntem anunțați de primarul Cojocari Constantin că ne vom deplasa la Casa de Cultură unde va începe Festivalul de Creație Literară „Titel Constantinescu”, stăm roată în jurul statuii lui Ștefan cel Mare și Sfânt, la manifestările zilei de 27 august, zi ce coincide cu aniversarea Independenței Republicii Moldova, iar noi, ca niște feciori cuminți și ascultători… A sosit în piață și poetul de la Cernăuți: Vasile Tărățeanu, tot așa de mic la stat dar mare la sfat, ca sfântul de pe soclul statuii. Și simt cum trece-un vânt aducătoar de ploaie, se face gând, las-o boare de răcoare, de lumină, de-ntrebare: „Îl strig, frate Vasile/și-mi răspunde inima Basarabiei/ Vino, frate!” (din Muntele alb – de Constantin Marafet).
Va urma
Tudor Cicu