Fenomenul “Căpruciu”

240

… Pe Ion Căpruciu l-am cunoscut, mai întâi, ca poet (din presa locală) şi, cinci ani mai târziu, în persoană, deşi, dacă aş fi trecut Dealul Bătrân şi Imuroasa, îl găseam la Drăgoieştii lui, aproape de legendara “Moară de măcinat grâne şi poezie” a “Serilor la Brădiceni”, devenită tradiţională.
Poezia sa în spaţiul liric gorjenesc, în special, izbeşte prin insolit şi fermecătoare formulă hurmuziană, la toate astea adăugându-se toposuri locale etno-folclorice, devenite în operă legende şi încântătoare băsniri. Căci, ceea ce este “fenomen” la Căpruciu, este, în primul rând, modul absolut original cum reuşeşte să scoată din “Casa amintirilor” fascinante imagini şi tablouri ale unui timp într-un fel pierdut, dacă nu ar fi rămas înmagazinat în memoria afectivă a autorului, desigur, într-o formă transfigurată.
Modul acesta specific de evocare se cheamă “stilul Căpruciu”, atât sub raportul concepţiei asupra vieţii-trecute, cât şi al felului de reprezentare şi conjugare la toate timpurile a acestor toposuri. Pentru că, două aspecte se desprind din opera sa (poeme: “Edenul de acasă”, “La nord de caii sălbatici”, “Aşteptând să înflorească magnolia”; proză: “Amintiri din Casa Amintirilor”): o realitate fabuloasă în datele ei istorico-legendare şi un mod la fel, de reflectare a acesteia în conştiinţa poetului, lumea din creaţia artistică a lui Căpruciu fiind cea din perimetrul subcarpatic gorjenesc, delimitată de râurile Bistriţa, Tismana, Jaleş, ele însele fiind surse de trăire întru legendă, dar “buricul” acestei lumi îl constituie Drăgoieştii şi Brădicenii cu toate antroponimele, hidronimele şi toponimele din acest cadru geografic şi spiritual. Adică, Ion Căpruciu are darul de a proiecta această realitate în mit sub forma artistică a snoavelor, glumelor, sintagmelor metaforice, paremiologice în bună parte după chipul şi asemănarea tradiţionalilor Păcală, Nichifor Coţcariul, arhetipal fixaţi în memoria colectivă. În acest chip, în poezia şi proza sa, faptul real, “amintirile”, se metamorfozează, pe loc, în halucinaţie, în basm, băsnirile aceste înscriindu-se într-o nouă formă de limbaj, de comunicare, realizându-se, astfel, o cuceritoare monografie spirituală-hurmuziană a locurilor de baştină.
Genul, tehnica artistică ale poetului Ion Căpruciu sunt invederate, teoretic, atât de marele poet german Novalis, cât şi de celebrul Giani Radori în tezele lor despre imaginaţie şi fantazare. Primul zicea: “Dacă am avea şi o Fantastică, aşa cum avem o Logică, ar însemna că s-a descoperit Arta Descoperirii”, cel de-al doilea, în interesantul său “Manual”, accentua “reimaginarea obişnuitului, în care sunt angajate experienţa, memoria şi inconştientul”, Radori fiind renumit şi prin teoria despre “Gramatica de le fantasia”.
Întocmai cum a afirmat şi Paul Klee: “În binomul fantastic-cuvânt, cuvintele nu sunt luate cu semnificaţia lor cotidiană, ci eliberate de lanţurile verbale din care fac parte”. Or, poemele şi proza lui Ion Căpruciu depun mărturie în legătură cu cele afirmate mai sus.
Dumitru Dănău

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here