FAUN IUBIND – un comentariu transmodernist de Ion Popescu-Brădiceni

250

Am o misiune din ce în ce mai grea: să-mi fortific… fundaţiile Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu. Să-mi consolidez Construcţia cu atât de necesarii contraforţi. Căci lumea literară s-a lăsat infuzată de nişte aşa-zişi critici suficienţi de sine, nişte licheluţe simpatice, dar subţiri ca formaţie intelectuală, arivişti şi carierişti cu oleacă de cultură, mai mult spoială decât… pudră de talc sub care să-şi ascundă feţele cvasihâde şi lipsa de consistenţă teoretică, de modele la care să se raporteze (asta ca să se elibereze de psihoza narcisismului care numai bine nu le face – n.m., I.P.B.).
Printre „pionierii” Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu se află la locul său de neclintit ca statul şi ca personalitate fermă Dumitru Tâlvescu. Deşi trăitor în alt judeţ, poetul se întoarce mereu acasă cu o bucurie reoriginantă şi cu o entuziastă revendicare din paradisul columnist al anilor ’60-’80, din veacul trecut, ultimul al celui de-al doilea mileniu.
Resituat în anul al XVI-lea din primul secol al mileniului III, Dumitru Tâlvescu resimte „arpegii mai faste ce-mpart lumea-n două”. „Stăpân răbdător al universului său (meta-/ trans-/)imaginar”, columnistul de acum clasicizat graţie unei mişcări literare de anvergură doctrinară şi naţională, îşi ia „dogoarea din soare, uitată în stihuri” şi o închide în cânturi/ domol „parcă-n taină cu aripi de fluturi”.
Şi uite ce frumos îşi guvernează incipiturile de poem: „Mă cheamă dorul, pe dealuri”/ „Stau pe gânduri ca pe ace”/ „Cuvântul, nota adevărului”/ „Strig – ajungerea prin pustiu”/ „Aripa stângă a zilei se odihneşte pe obrazul meu drept”/ „Ce-aţi făcut din visul meu/ cel cu umblet sărat”.
Dar o constatare mai generală nu-mi dă pace: că Dumitru Tâlvescu e un poet din ce în ce mai profund, mai personal şi mai substanţial.
Poeme întregi tind să îmbrace haina capodoperei. E opinia mea şi nu-mi periclitez statutul de critic contemporan, hirsut, cu ea.
Metafora, metonimia, sinedoca, litota ori hiperbola, eufoniile muzicaloide şi cosmoidale dau de furcă stilistului nevoit să reînveţe bazele retoricii şi poeticii, chiar ale meta- şi trans-poeticii de ultimă oră.
Dicţiunea ceremonios fastuoasă din acest nou volum dă glas Mării Egee sau se revoltă în numele visului „pierdut între lumi ce caută tribut pentru zeii de taină şi fără-nceput” din Dacia originară, aceea a lui Kesarion Breb, cel din „Creanga de aur” a lui Mihail Sadoveanu.
Având un comportament fie postmodern, fie transmodern, Dumitru Tâlvescu se reîntoarce în peisaj, pe care nu uită a-l disemina simbolic/ arhetipologic.
Căutarea e sacră şi totodată meta-căutare a Cuvântului poieinic, rostuind miraje în melancolii magice şi, acut intelectual, tânjeşte după cântul greierilor (lui Platon – n.m.) îndrăgostiţi” în timp ce privirile-i vizionare „sapă cărări în albii” pe care curge un altfel de timp: cel al reîntemeierilor virgine, cel al viersuirii întocmai ca la cei dintâi greci, de tipul lui Homer ori ca la cei dintâi romani, de tipul lui Vergiliu.
„Proza” acestei noi apariţii editoriale a lui Dumitru Tâlvescu se află în incinta unei „cetăţi inexistente” însă doar spre a-şi revendica discursul liric din primordiile ei, „hoinar prin iluzii”, cu „doruri pe moarte”, ori „stingher şi paşnic”, contemplând, meditativ, cum „din ceruri fără vreme/ coboară din stele hlamide în poeme”.
Oricum avându-şi noile texte şi metapoeme pe tema căutării, înţelegi imediat că poetul caută de fapt a ieşi dintr-o dilemă existenţială: aceea de a alege între zborul spre sine şi cel înspre Divin spre a-i cere o altă soartă. Dacă-i-ar cere, ar însemna că e nemulţumit de aceea care i s-a dat şi s-a „deşirat” prea repede. Or, Domnia-sa Poetul este deja un scriitor strălucit, învăluit în „aroma împăcării”, cu sufletul – iată încă un vers memorabil – „podit cu stele”.
„Acolo naşte vise” pentru „idei nenăscute”, dar care veghează ca el, Eul cugetător, să ceară timpului, cel din albiile-genuni, „răgaz de întremare” ori de dialog cu Zephion faunul, cel menit poate să-i fie tovarăş de Cale în „ţara ce urmează a se lăsa bătută cu paşii minţii” de Dânsul, călătorul, un „străin” heideggerian în genere pe acest pământ.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here