Am fost ieri martori, cei care am reuşit acest lucru, la scrierea istoriei României postdictatoriale. O poveste plină de sare, piper, adică mulţi nervi, culmi tensionale şi adrenalină revărsată în Sala Parlamentului. O poveste despre o urnă şi bilele superdemnitarilor noştri, la vedere, albe sau negre care se numărau precum odinioară ouăle de la ferma unui anumit concetăţean renumit.
După încălzirea de rigoare şi de imagine a tonusului psihologic parla-mentar, în care 11 miniştrii mititei erau ţintiţi de vocalele aprinse ale partinicilor opozanţi, a urmat ritualul condamnării, aruncării peste bord, sacrificării politice, chinuirii într-un cuvânt a celor număraţi mai sus, supuşi e-moţiunii de toamnă, prin ajungerea înceată precum picătura chinezească, aici bila românească, la aflarea rezultatului votului celor 254 de parlamentari ce au votat împotriva celor 11.
„În urma moţiunii Guvernul a pierdut încrederea majorităţii parlamentare. Modul în care a căzut este unul democratic. Acum aş dori să îi mulţumesc lui Emil Boc pentru curajul de a împinge reformele înainte”, a afirmat Preşedintele Traian Băsescu după această luptă din Forul legislativ al României. Se vede treaba că, rămas cu jumătate din potenţă executivă, domnul Emil s-a împiedecat, nici nu se putea altfel, prin voinţa şi puterea stătătorilor şi foarte ambiţioşilor oponenţi din fotoliile parlamentare.
Cât de înainte au fost împinse reformele, este o discuţie care se poate purta începând din primăvara noii democraţii a ţării noastre, continuând cu vara nesfârşit de secetoasă de până în acest moment, când a fost pustiit tot ce înseamnă teritoriu economic, social şi politic, ajungând în acest an 2009 de diz-graţie totală în faţa destinului aflat şi el în criză. Continuînd acest parcurs al vremilor istorice care ni se preumblă prin vai-de- existenţa noastră ca naţiune, mi-e teamă să mă gândesc la faptul că în mod logic se apropie iarna şi în realitatea climaterică, dar mai ales în cea financiară indusă probabil de averse electorale şi instabilităţi instituţionale care ne pot băga la apă toate speranţele.
„Fac un apel ferm actualului preşedinte ca măcar acum pe final de mandat să facă dovada faptului că ştie să se ridice deasupra interesului electoral şi al interesului politic de grup şi să contribuie la deblocarea acestei situaţii şi la numirea rapidă a unui guvern care să aibă în Parlamentul României”, a afirmat Geoană. “Cred că partidele greşesc profund angajându-se într-o bătălie severă care nu are ca obiectiv interesul naţional, ci interesele de partid”, a rostit Băsescu.
A murit Guvernul! Traiască Guvernul! Dar care, că până acum s-au perindat pe la palatul Victoria tot felul de formule? “Răspunsul prieteni e vânare de vânt”, suna un refren, cândva, sperăm să nu sune la fel şi cel pe care l-a oferit candidatul care parcă a prins aripi după ce a zburat partidul de la guvernare şi care susţine ideea instalării „rapide” a unui Guvern format din specialişti independenţi – „Considerăm că prioritatea absolută este degajarea unui sentiment care să ne permită instalarea rapidă a unui Guvern, cu prioritate transparent.”
Oare ce sentiment degajă cetăţenii României, ăia mulţi şi plătitori, la toate câte trebuie să rabde? Aceasta ar fi întrebarea domnilor.
Gheorghe Munteanu
