Cunosc acest popor și în lumină, după cum îl cunosc și în absența ei, un întuneric fără existență în sine. Știu predispozițiile prin care cade, după cum știu și resursele mecanismelor de regrupare. Poporul român trăiește prea puțin între cele două limitări, nu neapărat extreme. Însă, de la un timp încoace, în parcursul său istoric, poartă înăuntrul său dezintegrarea. Cauzele sunt multiple și, deocamdată, nu are mecanisme de autoreglare, indivizii care îl alcătuiesc nu mai resimt responsabilitatea propriei identități și sunt goi de sentimente, uneori chiar goluri răsunătoare. Un egoism individual exacerbat, depășind de multe ori condiția inclusiv a animalului, a topit liantul din societate, atât de necesar mecanismelor de solidaritate din viața internă a unei țări. Oamenii au în vedere strict neajunsurile care îi afectează, neajunsuri aparente, de foarte multe ori, asociate falselor modele și falselor reprezentări pe care le au despre împlinirile vieții, și atunci au comportamente rezultate în consecință, dezumanizate, gregare, efecte ale dominației pe care o exercită obsesia. Nu mai au deschiderea necesară unei bune înnoiri, nici nu mai doresc să perceapă nimic din exterior, un exterior pe care îl simt străin și inoperant pentru sine. Astfel, oamenii devin ziduri umblătoare, care mărginesc oameni fictivi. Ei nu mai percep nimic din ce îi afectează pe ceilalți, lucruri care intră într-o discrepanţă totală şi ireconcilibilă cu natura lor primar egoistă. Nici măcar adevărul nu îi mai interesează, în afara celui care le foloseşte propriilor reprezentări şi care le-ar putea aduce avantaje sau măcar să le ofere speranța acelor avantaje. Noțiunea de celălalt devine o absență sau, cel mult, o prelungire teoretică unei presiuni morale sau religioase. Celălalt nici măcar nu mai există dacă nu concură la stimularea iluziei şi a falselor realităţi, ipostaziate artificial în proiecții personale sau în proiecții ajutate, induse, de un anumit factor extern, menite a construi “realităţi” şi planuri fără nici un fel de consistenţă reală.
A menţine continuu, la nivel individual, un atare fel de a fi, deşi rezultatele catastrofale există în efectul firesc și imediat al lucrurilor, mi se pare o nebunie definitivă, menită a distruge orice tip de speranţă întru îndreptare. Acest tip de indivizi aşteaptă strict de la ceilați, care nu mai pot să fie selectați decât dintre semenii lor, în sensul originar al termenului, stări şi gesturi care sunt cele mai de jos într-un comportament pervertit, valid numai în sistemul lor referențial și validat în limitele lui. Aceste stări și aceste gesturi sunt fără nici o importanţă în economia fundamentală a omului, inclusiv a dragostei mereu invocate şi întru care ar trebui generate toate acele mărunţişuri, absolut penibile în context și ridicole în esența lor.
Astfel de indivizi formează în mod natural turmele ușor de dirijat, ușor de manipulat, ușor de risipit mai apoi, când turma devitalizată va trebui să elibereze inclusiv terenul.
Ca efect al complexului pe care îl au față de bine, față de reguli morale, religioase, legale sau, cel puțin, față de rigoarea simplă, acești oameni susţin că aceia care cad în eroare nu mai au nici măcar dreptul să rostească adevărul. Adică, din punct de vedere moral, nu mai pot să afirme, nici ei, binele şi adevărul, nemaidorind să accepte că tocmai în asta constă una dintre forţele credinţei noastre creştine, mărturisirea adevărului și a binelui, îndependentă de starea penitentă a fiecăruia dintre noi, pentru că fiecare greșim mai mult sau mai puțin, având o capacitate individuală de restaurare a omului din noi, la fel, mai mare sau mai mică. Dacă ar fi cum și-ar dori ei să fie, pur și simplu nu ar mai avea cine să mărturisească ceea ce este pozitiv în alcătuirea lumii, a omului, a societății, nici măcar să afirme adevărul pe care ni l-a lăsat Dumnezeu, tocmai pentru a ne folosi mintea și sufletul în această provocare temporară a vieții noastre terestre.
Dacă ar fi cum și-ar dori ei să fie, nici măcar sfinții n-ar mai avea nimic de comunicat, tocmai pentru că au fost și ei, cândva, păcătoși. Inclusiv, ca bun psiholog, dacă îmi este acceptată această formă de relaxare, Hristos ne-a comunicat foarte precis că El pentru păcătoși a venit, ci nu pentru drepți, nouă, fiecăruia dintre noi, rămânându-ne să veghem și să mărturisim corecta învățătură, nealterată de interpretarea personală, supusă atât subiectivității noastre, cât și alterării sufletești și mintale din noi, alterare corespondentă reprezentărilor pe care le avem, felului nostru de a fi și opțiunilor din viață. Adevărul este tocmai ieșirea din prizonieratul erorii lumești, a păcatului individual.
Grija fundamentală ca tocmai aceste erori și starea de păcat să nu fie atât de accentuate, încât să ne corupă în mod decisiv sufletul și să ne determine mintea, tipul de gândire, prin care să consideram a fi îndreptățiți în și de erorile noastre, este pur și simplu divină, este ceea ce ne separă aici de animalitatea din noi și dincolo de iadul din noi.
Nu trebuie cu niciun chip să considerăm că facem bine ceea ce facem atunci când producem răul. Acesta este unul dintre stadiile de păcat, care nu mai conține în sine revolta omului din noi, creat după chipul lui Dumnezeu, este un stadiu în care nu mai avem mai nimic de făcut, în afară de renunța radical la acest fel de a fi, la această identitate despărțitoare de Dumnezeu. O astfel de stare de fapt este total diferită de situația în care, în eroare fiind, știm că este cu adevărat o eroare și în nici un caz nu mărturisim păcatul ca fiind o stare normală sau o virtuasă dobândire. Eroarea trebuie să păstreze gestul reflex al îndreptării ei, să aibă chiar ea un rol în trezirea noastră, în schimbarea pe care am putea să o facem.
În Săptămâna Mare, să avem minți puternice și suflete mari!
Marius Marian Șolea
