În continuarea celor afirmate în articolul anterior, ar mai fi de spus că omul rudimentar fuge mai întâi de adevărul din sine, ca o fugă de propria conștiință, și abia mai apoi de adevărul pe care ar putea să îl cunoască ceilalți despre el. Astfel, indivizi care aparțin acestei tipologii umane, extrem de extinse, trăiesc în mai multe ascunderi și îmbătrânesc sub măști mereu înoite. Omul acesta nu poate întreprinde nimic fără minciună. Așa are el nevoie de încurajare, preferabilă în eroare. Are nevoie de optimism, preferabil în afara realităţii. Are nevoie de o stare pozitivă (acum i se spune vibe), artificial căutată și/sau creată, preferabilă celei fireşti, celei naturale, corespondentă situaţiei în care se află sau acțiunii pe care o întreprinde. Omul acesta are nevoie de ajutor, de îndemn, altfel nu vrea să fie participativ în viața propriei familii sau a societății din care face parte. În tot acest parcurs, el caută confortul, pe care îl percepe ca fiind însuși un semn al reușitei, al binelui pe care și-l propune pentru sine. Din acest motiv îşi doreşte să fie minţit, îşi doreşte confortul şi starea de bine… Uneori, nu mai suportă respetiva tensiune interioară, se dezice de sine și de toată fantasma construită împrejurul său și afirmă că vrea adevărul. Firește, este vorba doar de acel adevăr care l-ar putea restaura, cât de cât, pe el, ca individ, cu precădere, de data asta, în ochii celorlalți, proiecția nemaifiind înspre sine. Momentele acestea sunt rare și foarte limitate în timp, țin strict de o descărcare de natură psihologică. Altfel, va tolera, în continuare, extrem de ușor, lipsa realității din viața pe care o trăiește. Aceasta este, în mare, lumea care produce și, totodată absoarbe întâmplări și evenimente. Predispoziția respectivă a fost, este și va fi speculată de prădătorii din toate domeniile. În mod evident, politicienii sunt unii dintre acești prădători, poate cei mai favorizați și mai protejați de sistem din punct de vedere al legalității acțiunilor. Este adevărat, în societatea contemporană, accentuat degradată în toate domeniile ei structurale, politicienii poartă în sine degradările acesteia. Alteori, sunt chiar produși ai respectivei degradări. Sunt puțini cei care se manifestă în virtutea slavei deșarte, pe majoritatea îi dinamizează/agită dobândirile materiale. Sunt ca niște fiare, de obicei cu insticte gregare, de haită, fiare care simt acel miros al banilor, care, pentru ei, sunt tipăriți cu sângele organismului social pe care îl alimentează. Vedem cât de inconsecvenți pot fi: pentru putere, schimbă partide, schimbă convingeri, schimbă prieteni, schimbă dușmani, schimbă numele partidelor, încercând să le dea o identitate total antagonică față de ideologia de până atunci. Ei se adaptează fără nici un efort chiar și la interesul (altora) strategic, pot merge o vreme pe același drum cu oameni de care nu i-ar fi legat, până atunci, niciodată, nimic. Chiar și o posibilitate doar imaginată le modifică agitația verbală și motrică. Continuu încearcă tot ce cred ei că este posibil, etalând calități, capacităţi şi, deopotrivă, handicapuri cu care erau deja obișnuiți sau cu care vor trebui să coabiteze, fiind vădite chiar cu respectivele ocazii. Se atacă unii pe alții și se autopropun ca soluție pentru situația creată chiar de ei înșiși sau de unii care sunt întocmai ca ei. Spectacolul este comic și tragic în același timp. Nu neapărat grotesc, pentru că funcționează, totuși, într-un sistem instituționalizat, reglementat prin legi și regulamente. Prețul pentru întreg acest spectacol este chiar viața oamenilor, a celor care îl alimentează sau doar îl privesc. În rigoarea acestui evident adevăr, nu mai contează nici măcar funcţia de reprezentare, nu mai contează nici locul de pe scenă și nici acela din sală. Consecința negativă va exista în egală măsură pentru toți, chiar dacă, aparent, una dintre părți ar părea că este cea care se folosește de cealaltă. E adevărat, dacă vreți neapărat să găsiți o scuză la îndemână, spectacolul este aproape planetar, dovadă că omul este incapabil să se organizeze singur pentru o viață socială tihnită, nu are înțelepciunea necesară acestui lucru și din acest motiv societatea trebuie reglementată cu reguli și legi, în sisteme politice și cutume. Pentru omul contemporan, chiar cred că nu mai este nici măcar posibil să-și găsească modelul în care o societate poate funcționa cât de cât normal, adică fără inechități, manipulare și exploatare mai mult sau mai puțin perfidă. Omul a avut o istorie întreagă oportunitatea de a învăța aceste lucruri, specifice organizării, cel puțin de la animale și/sau de la insecte. Că așa e peste tot nu poate fi și scuza noastră. Pe de altă parte, dezastrele noastre sunt mai accentuate decât dezastrele altora. E adevărat, este atâta nemernicie în această ţară, încât pur şi simplu nu mai e nimic de făcut. Doar se alimentează continuu un mecanism pervers din cedări şi din mize false. România este plină de evenimente politice, dar ele nu duc nicăieri, nu există nici un orizont, nu mai avem nimic de făcut, existența noastră istorică pare să își fi consumat rațiunea de a fi. Suntem exotici în chiar autodistrugerea pe care ne-o producem continuu, prin opțiuni, inconștiență, dezinteres și egoism brutal, de natură animală. În filmul dispariției noastre, suntem inclusiv actori, nu doar spectatori. Și filmul va fi unul de succes.
Marius Marian Șolea
