În general, atât în ceea ce înseamnă publicistica dar şi în cazul atitudinilor publice avute, eu am scris mai mult pentru proşti, chestiune asumată, cu dezavantajele corespondente, inclusiv cele de receptare. Am făcut asta, deja de zeci de ani, dintr-un sentiment al datoriei sau, dacă este mai bine primit, şi din solidaritate cu ei, pentru că prostia nu reprezintă o vină, în afară de cazul în care este combinată cu răutatea sau cu agresivitatea. Prostia, ca şi inteligenţa, este un dat neschimbabil şi nu este, în nici un caz, temporară.
De-a lungul timpului, am întâlnit proşti cumsecade, oameni vrednici de tot respectul, chiar foarte buni în meseriile pe care le aveau, inclusiv oameni cu mari calităţi sufleteşti. Acest lucru e valabil pentru întreaga varietate socială, de la ţăranii agricultori şi până la profesori, scriitori sau chiar oameni de ştiinţă. Este valabil inclusiv, şi să nu vă miraţi, în cazul filosofiei sau a teologiei. Toate pot fi practicate şi dacă eşti prost. Ai nevoie de ceva mai mult sprijin, de relaţii şi de bani. În plus, proştii au şi avantajul că sunt mai insistenţi, mai agitaţi social, mereu sunt excitaţi de continua devenire, de continua dobândire.
Prostia nici măcar nu se poate ascunde, sunt de ajuns câteva secunde pentru a-şi arăta existenţa. Este foarte simplu pentru că, de obicei, proştii nici măcar nu ştiu că sunt proşti, maximum cred despre sine că sunt aşa şi aşa, cu inteligenţă potrivită… În consecinţă, autoîncurajându-se, întreprind sau spun lucruri tocmai pentru că vor să încline balanţa spre inteligenţă, pentru stima de sine, pentru siguranţa cu care vor ei să facă diverse.
Acela este momentul în care prostia începe să defileze. Acum, cu prezenţa tuturor în mediul online, cu reţelele de socializare, cu postări şi conturi personale etc., detectarea prostiei chiar a devenit o formalitate. Inteligenţii, în schimb, sunt, cu adevărat, rarităţi existenţiale. Ei nu au nevoie de lămuriri, înţeleg cum stau lucrurile prin analize personale, corecte.
În plus, în situaţiile de viaţă, inteligenţii reuşesc să rămână obiectivi. Şi mai au o calitate, nu pot lucra cu proştii, se simt sufocaţi, mai ales cei neamelioraţi sufleteşte, mă refer la inteligenţii răi, radicali, exclusivişti. Inteligenţii răi sunt, totuşi, suportabili, de proştii răi să te ferească Dumnezeu! Întâlnirea cu ei chiar este un ghinion. Nici măcar inteligenţii nu se pot adapta, în afara situaţiei în care proştii lucrează pentru ei. Iar acest lucru, perfect normal într-o societate, în care îşi poate găsi locul întreaga diversitate umană, nu mai este posibil în România… Pentru această afirmaţie am scris cele de mai sus. Lucrurile s-au amestecat într-un mod catastrofal, logica ierarhiilor sociale este în totalitate distrusă. Proştii au cucerit trepte ale societăţii de neimaginat în alte timpuri, în care mai existau criterii. În administraţie, de pildă, este absolut uluitor ce se întâmplă, în servicii, în spitale, în şcoli. Prostia este un continuu spectacol.
Am avut la serviciu, de pildă, administraţie centrală, episoade cu mult peste tot ce ar fi putut produce Divertis, în vremurile lor bune. Acum, peste tot, inteligenţii sunt încă toleraţi ca personal exotic, bizar, exemplare singuratice şi greu de înţeles.
Acest lucru nu va mai dura prea mult, va fi de ajuns să înceapă să deţină controlul total, de la servicii şi până la ultimul personal de execuţie. Abia apoi va începe epurarea. În societăţile sănătoase, proştii îşi aveau un loc foarte bine determinat şi era unul onorabil. Încercările lor într-ale devenirii erau tratate cu amuzament, pentru diversitatea de zi cu zi. Acum, e totul o serioasă harababură, o lume de încercări şi de acţiuni, o agitaţie continuă în spaţiul real şi, deopotrivă, în cel virtual. Bănuiesc că aţi observat, în viaţa simplă, cotidiană, că oamenii, lipsiţi fiind de avantajele inteligenţei, atunci când sunt într-o situaţie critică, fac exact invers de ce ar trebui să facă. Ei caută soluţii exact în cele care i-au dus în situaţia respectivă şi aşteaptă rezolvarea problemelor chiar de la cei care le-au produs necazurile sau de la cei care sunt în acelaşi tipar cu ei. La fel se întâmplă şi cu cauzele care i-au dus în situaţiile respective: le văd în continuare a fi optime întru salvarea pe care ar trebui să şi-o procure.
Sunt trei lucruri care împiedică apariţia binelui: proştii sunt foarte mulţi, au de unde să se aleagă unii pe alţii, încep să fie şi foarte puternici din punct de vedere social şi, în plus, odată cu trecerea vremii, au impresia că s-au mai înţelepţit, că gândesc diferit, că au devenit mai inteligenţi. Şi tocmai asta îi încurajează. Dincolo de aspectul amuzant, nu au curajul să înţeleagă că acest lucru este absolut imposibil. Ameliorarea educaţională şi culturală, alături de experienţă, este cu totul altceva. Bineînţeles că nu au parte nici de acestea într-un procent suficient. Dar rămân cu impresia că simpla trecere a anilor i-a făcut mai deştepţi. Mecanismul este simplu. Înţeleg acum marile prostii pe care le-au făcut, tocmai pentru că au trăit, între timp, sau trăiesc în prezent consecinţele obligatorii. Adică au aflat că plita arde şi nu mai pun mâna pe tuturigi, ştiu că îţi poţi rupe piciorul în gropi şi nu mai au optimismul că nu se întâmplă nimic dacă vor călca pe margine… Unii dintre ei poate au trăit inclusiv consecinţele unei vieţi petrecute absurd. Toate acestea sunt însă doar simple forme de autodresaj şi de dobândiri comportamentale, având ca sursă frica, întocmai ca la animale. Ce am scris mai sus este ceea ce avem noi în societatea românească. Aşa se întâmplă şi în spectacolul politic, în exerciţiul democratic al votului. Adică oamenii aleg în continuare să voteze la fel, deşi totul este continuu mai rău şi merg continuu la vot tocmai pentru a le fi mai bine…
Marius Marian ŞOLEA
