Viaţa politică din România îmi accentuează convingerea că desfăşurarea evenimentelor se întâmplă strict între două certitudini stabile: curvele, care vor să nu existe trecut sau, cel puţin, să nu le fie asociat din punct de vedere caracterial, în corespondenţa lui valorică, şi proştii, care speră să determine viitorul sau cel puţin să ne facă să ştim că măcar au încearcat… Evident, fac asta pentru noi, adică îşi dedică viaţa binelui nostru, binelui comunitar. Unii sunt atât de proşti, încât ar putea să fie chiar sinceri. Alţii, fireşte, pe lângă minciuna zilnică, desfăşoară şi un exerciţiu ridicol, cu proiecţie interioară, de amăgire a propriei conştiinţe. Mai sunt şi ticăloşii sadea, care nici măcar conştiinţă nu mai au şi bălmăjesc aşa cum pot şi ei, după înzestrarea genetică. Cea cu ameliorarea intelectuală prin instrucţie şcolară a rămas cu mult în urmă, degradarea şcolii fiind continuă. Este mai mult decât o certitudine că, peste un număr de ani, dezbaterile electorale, atunci când vor fi lipsite de argumentele contondente, se vor defăşura cu ajutorul interjecţiilor şi al onomatopeilor, mai ales la nivel local, unde colonia îşi mai poate permite anumite zone de libertate. Acesta este, de fapt, cadrul real al teatrului în care existăm, actori şi spectatori, cei din urmă dorindu-şi continuu, în general, să fie pe scenă, iar cei de pe scenă, atunci când îşi termină banii sau gloria revin pe locurile publicului urmăritor. Unii se fac chiar comentatori ai vieţii politice. Prezentul românesc este numai o desfăşurare de scenete rudimentare, în care cabotinismul este principala sursă de realitate democratică. Spectacolul ar fi foarte amuzant, chiar plăcut, dacă nu ne-ar conţine şi viaţa, calitatea ei. În realitate, toate aceste aschimodii publice sunt cioclii României. O duc la groapă cu oarecare voioşie şi chiar optimism, în pas săltăreţ, deşi nici măcar groapa nu mai este a ei. Întreg acest proces a fost mai lent după 1989, acum e uniform accelerat. Deşi este evidentă această stare de fapt, oamenii nu au nici un fel de reacţie şi găsesc asta a fi o nebunie absolută, o demenţă generalizată, să nu îţi pese că ţi se ia ceea ce ai primit în milenii sau măcar secole de parcurs istoric, de jertfe, de renunţări, de ocazionale împliniri naţionale. Alţii au plecat pur şi simplu din ţară pentru a putea să supravieţuiască, pentru a putea să îi alimenteze material pe cei pe care îi mai au pe aici. În ţara lor sub ocupaţie nu au mai putut trăi. Bineînţeles, proştii vor fi mereu cu mult mai mulţi, este ceva profund firesc, ţine de natura vieţii, calitatea fiind tot timpul, în toate lucrurile, o raritate. Dar este total un handicap pentru o societate ca proştii să domine zonele de putere, fie prin funcţii în care sunt aleşi, fie prin numiri ale partidelor în funcţiile sistemului, sistem care trebuie continuu alimentat cu persoane din găştile politice. Unii dintre oameni, dintr-o politeţe excesivă sau pentru conformitate, le mai numesc şi partide. În acest moment, agitaţii neamului, fie că sunt adversari, fie că sunt aliaţi, au intrat într-o dinamică uşor de recunoscut şi de înţeles, e semnul comportamental că se apropie diverse alegeri. De altfel, procesul electoral, fie că este naţional sau local, ar trebui să fie şi singurul exerciţiu cu pretenţii democratice, un fel de autentificare a întregii făcături, cum că aşa arată democraţia. Evident, odată cu trecerea timpului, nu mai avem nici măcar certitudinea corectitudinii acestor rezultate. Nici prin numărare şi nici prin metoda convingerii celor care „decid” cine va fi ales. Dar nici măcar nu mai interesează pe nimeni cele două aspecte esenţiale, altă curată nebunie, ne mulţumim doar că sunt alegeri „libere” şi atât. Doar am trăit atâta vreme în comunism, fără să ne întrebe nimeni nimic… Oricum, raţiunea de existenţă a spectacolului a devenit mai importantă decât spectacolul în sine. Însă, din punct de vedere fundamental, ţara a dispărut, a rămas, doar ca o convenţie, un „stat eşuat” şi foarte fragil în aparenţa lui. Avem o şansă fantastică să nu ne învecinăm cu Albania sau Yemen, România de astăzi fiind numai o umbră, păstrată cu metode artificiale tocmai pentru a nu înţelege în consecinţa finală că, de fapt, identitatea care produce umbra nu mai există. Demilitarizarea structurilor de forţă este şi ea o realitate impusă, totul trebuie condus de politicieni, conjuncturi şi/sau interfeţe. Iar poporul român trebuie despărţit de propria ţară. Dacă sunt români cei care l-ar putea conduce, trebuie musai să se dezbrace de identitatea lor, să fie slugile altora sau să meargă de bună voie la reeducare. Transatlantică, transexuală, transgendără, transeuropeană şi transpartinică. Metoda de reeducare din trecut, de factură rusească şi de întuneric neaoş, încă mai este considerată un abuz sau o formă exagerată de schimbat opinii.
Marius Marian Şolea
