Evadatul din Scriitopia (VII) – Morunul şi lostriţa (IV)

252

7. Vrăjitorul l-a primit bucuros c-o să scape câteva zile de solitudinea-i sacramentală. L-a învăţat, l-a descântat, i-a zis nişte formule ezoterice, i-a dezvăluit nişte secrete magice, i-a dăruit nişte sticluţe cu diferite esenţe alchimice ş.a.m.d. Cert este că s-a întors acasă cu o lostriţă lucrată din lemn, aidoma de şuie şi de frumoasă cum cea din Bistriţa, vopsită la fel cu aur şi argint şi stropită cu picăţele galbene ruginii. Era alcătuită din nouă jumătăţi care se îmbucau una-ntr-alta, cu scoabe. În mijlocul gol al închipuirii, după ce a frecat-o peste tot cu lapţi de lostriţă obişnuită şi buruieni de apă, farmakonice, a ascuns un alt peştişor mai mic, tăiat dintr-un corn de cerb: ca să-i dea cumpăneală în apă şi s-o cârmuiască. Toate au fost vrăjite, descântate şi afierosite după străvechi noime şi îndreptare ale magiei pierdute şi uitate de ceilalţi. Într-un miez de noapte cu luna în pătrar poleind trupul gol al flăcăului, Aliman a intrat până la mijlocul râului cu peştele vrăjit în mână, a îngânat încet descântecul învăţat pe de rost la vraciul cu numele Hyeronimus, în care se lepăda de lumea lui Dumnezeu, şi a dat drumul păpuşii cu chip de lostriţă. Apele înspumate au primit-o şi parcă au tresăltat purtând-o supuse. Omul s-a dus, după povaţă, şi s-a culcat în bordeiul de sub pâlcul de răchită. Ca niciodată, a dormit adânc şi liniştit până a doua zi la prânz, când l-au trezit oamenii. Plouase sus la munte şi Bistriţa venise sodom din mal în mal. Sosit în grabă, pricepuse că nu se mai putea face nimic. Totuşi, pe o sfărâmătură de plută, o făptură omenească abia se mai ţinea cu amândouă mâinile pe o rămăşiţă de cârmă. Era o fată, leşinată, cu părul despletit pe umeri, cu ochii ca de chihlimbar. Verzi-aurii, cu strilici albaştri, mari rotunzi, dar reci ca sticla. Şi dinţii albi, ascuţiţi ca la fiare. Sătenii vedeau cu uimire cum se zbicesc repede straiele pe ea, iia, fota, opincile. Ca şi când n-ar fi fost udă niciodată. Aliman a luat-o grabnic la el acasă, jos, în cătun, lângă Moara al cărei proprietar era şi pe care tatăl său Bucuraşcu o ţinea activă fiecare anotimp, de-atâtea secole. Şi s-a încins între ei o dragoste cum nu se mai pomenise pe meleagurile acelea. Ziua stăteau închişi în casă ori umblau alintaţi prin păduri. Noaptea ieşeau la Bistriţa, ţinându-se pe după gât. Se scăldau cu nesaţiu goi amândoi până îi prindeau zorii, când, flămânzi unul de celălalt, iar se împerecheau, se pătrundeau febrili şi violenţi. Apele se făceau pe rând de aur, de argint şi apoi albastre, învăluindu-i tăinuitoare. Când unda ajungea ca olmazul, ei ieşeau şi se îmbrăcau. Vânau păstrăvi şi îi mâncau acolo, fripţi la foc de brad, cum îi plăceau fetei, pe care o botezase Ileana şi o striga: cosânzeana mea dragă. Până într-o zi când s-a ivit din nou Amin, căci auzise de la unii şi alţii că lostriţa fusese văzută, plutind de-a lungul apei. Dezmeticit ca dintr-un vis căpcăun, Aliman l-a îmbrăţişat pe fratele său de cruce înştiinţându-l că a picat tocmai de nuntă. De nunta dintre Ileana şi dânsul. Fata când a auzit, a hohotit nebuneşte: „Nu pentru asta am venit eu pe lume”. L-a luat pe Amin de mână şi au dat să încalece pe cei doi cai ce-i aşteptau afară, negri ca smoala. Aliman parcă împietrise. S-a repezit în pivniţă, şi s-a întors cu o puşcă de vânătoare. Însă pe Amin şi Ileana îi înghiţise deja depărtarea. A zăcut cam vreo săptămână, nevolnic şi moale ca o cârpă. Însă o altă domniţă l-a îmbrobodit uşor. S-a logodit cu ea. Când să se cunune în biserică, i-a cerut un răgaz. A urcat la vraciul Hyeronimus căci trebuia rupt de Satana şi relegat de Dumnezeu. Acesta îl aştepta, cu o barbă până la brâu, uscat, zbârcit, năruit sub mia de ani. „În sfârşit, dacă mai întârziai oleacă, mă găseai oale şi ulcele şi cine să te mai fi slobozit de jurământ? I-am trimis epistolă şi lui Euthanasius, fratele meu geamăn, că Amin şi Ileana scăpaseră de vraja lui, datorită ţie care, fără să cunoşti cele petrecute, ai cerut-o de nevastă. Aceasta fusese condiţia pusă, ca şi el şi ea să redevină compatibili, în timp şi spaţiu, să se reîmpreune şi să-şi întemeieze familie. Rolul tău se amplificase nebănuit. Îţi dai seama cât a suferit prietenul tău, cât te-a răbdat. Căci Ileana ţi se dăruise şi ţie, întocmai cum lui, cu aceeaşi neistovită ardoare. Întoarce-te la ai tăi şi reia-ţi firul vieţii. Ilenuţa cea durdulie e fiica cea mai mică a Bistriceancă-i cea iute şi şturlubatică şi sora cea de-a treia a Ilenei, cu trei ani mai tânără şi de trei ori mai fragedă şi mai lacomă de dragostea unui soţ ca tine.” Rostind ultimele-i cuvinte, Magul se transformă instantaneu într-o moviliţă de ţărână. Iar el se trezi în luminişul unei poieni pitite între brazi. Casa parcă se volatilizase şi ea dintr-odată. Dădu din umeri, se închină şi agale prinse a coborî muntele… Nunta a ţinut ca în basme o săptămână întreagă. În curţile nunului, mesele întinse vuiau de râsete şi voie bună. Mirii veniseră de la biserică şi se aşezaseră să se ospăteze. Fata veselă şi mândră. Aliman, tulburat, fiindcă visase peste noapte că se însoară tot cu o lostriţă şi-l cununa chiar bătrânul vrăjitor. Ea sta dreaptă lângă el, înălţată pe coada ca două pulpe gata să se despice şi îşi rezema capul bucălat de al lui.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here