Evadatul din Scriitopia (VII) – Morunul şi lostriţa (III)

270

4. Pe flăcăiandru îl chema Amin, pe fetişcană Ileana. Bătrânul vrăjitor, chemat de cele două familii învrăjbite, ca să le dea satisfacţie, fără a-i ucide însă, cum cei patru părinţi îi porunciseră, pe bani grei (sute de cocoşei de aur), îl transformase pe Amin în morun, iar pe Ileana în lostriţă. Om-amfibie, Amin nocturnul se maturizase: înalt, şui, cu pieptul mare, ieşit înainte şi umflat pe lături. Dobândise un bust larg, cuprinzător, iar albia pântecului îi era când suptă când îmborţoşată cu aer; avea braţe lungi şi palme late ca nişte lopecioare; coapse şi picioare aşijderi deşirate. Trupu-i se scurta şi se lungea în apă, zvâgnind ca broasca din arcurile încheieturilor de la toate mădularele. Pielea de pe corp îi era lunecoasă, nu avea fir de păr. I se explicase că era moştenire din moşi-strămoşi a neamului Aminilor, care se zicea că s-ar fi trăgând din peşti. Bătrânul vrăjitor, pre nume Euthanasius, ştiuse el ceva, căci ceea ce comisese părea o reîntoarcere la avatarul primordial. Un sătean pre numele Zahei îl văzuse ieşind din apă şi le zisese într-o seară, la cherhana tovarăşilor, ce constatase: „Când iese din gârlă el nu rămâne leoarcă: se zvântă într-o clipă. Tăbăcit de vânt şi de soare, parcă e încrustat ca de nişte solzişori; locurile porilor îs astupate de mâl şi de mâzga peştilor cu care necontenit se freacă în bulboană. Poate de aceea se poartă tuns mărunt şi îşi rade barba, ca atunci când se ridică din străfunduri să poată căsca ochii mari. Să nu-l orbească şiroaiele din părul ce i-ar fi căzut pe faţă.” Însă cică l-ar fi zărit şi alţi pescari noaptea şi confirmaseră portretul schiţat cu exactitate de Zahei. Însă ziua Amin nu era decât un morun uriaş. Bântuia balta, nărăvit la prădăciuni şi fiind spaima copiilor la scăldat, cu râtul lui de mistreţ şi căpăţâna mică şi înfundată. Urcase din mare în Dunăre şi din Dunăre în Bistriţa în căutarea lostriţei, a Ilenei, cea care-i era logodnică de-a pururi, soţie, niciodată. Desigur că şi în această înfăţişare era tot el însuşi, căci se simţea neschimbat în-de-sinea sa cea mai profundă. În lumea de matostat bătut cu stele, fundul bulboanei era un adânc paradis regăsit… în care el intra, lăsând afară timpul, ca pe o slugă netrebnică, să-l aştepte. Nu mai era o frântură a zămislirii dintâi, se alcătuia, se împlinea cu întregul tot ce era afară. Şi tot ce fusese afară se umplea cu el. Se uita lung, în abis fără să cadă în adâncurile cerului de dedesupt, în slăvile înălţimilor Adâncului dezmărginit. Cerul de sus, măsurând vremea, se rotise cu zodiile lui întoarse şi arăta, cu Pleiadele şi Carele, miezul nopţii. Asta o făcea de milioane de ori. Şi tot închis sta. Pe când cerul lui, cel din adânc, se deschisese ca-n miezul zilei. Avea conştiinţa şi iluminarea clarvizionară că se strămuta întreg, într-o răsfrângere de oglindă magică unde îl aştepta răs-strămoşul său care urcase, şi el din alte lumi de ape, de departe se altoise cu băştinaşii şi întemeiase între braţele fluviului neamul cel tare al Aminilor, le dase lege, iar apoi pierise fără urmă într-o furtună. Se încordase cu o ultimă zeiască sforţare. Şi încordarea-i îl luase pe sus, la duhul obârşiei veşnice cu care se înţelesese. Trecutul, Viitorul, nu-l vor mai vicleni cu taine. Le va sili să-i accepte substituirea. De altfel, avea cheia. Era în mâinile lui. O putere liniştită îl purta ca în vis. Şi alaiul fabulos al peştilor eliberaţi din gardul bătut de toată greutatea gârlei se desfăşură triumfal, la mijloc cu morunul fantastic înconjurat de cetele genunilor ducând la piept pe strănepotul său, pescarul Amin, într-o uriaşă apoteoză către nepieritoarea legendă, cosmică de unde a purces dintotdeauna, omul.
5. Destinul fecioarei s-a vădit a fi diferit. Ea era femeie ziua şi noaptea peştioaică, ştimă vicleană, cursă pusă flăcăilor neştiutori să-i înece. Îşi făcea veacul pe Bistriţa: nagodă cu înfăţişare de lostriţă. De sus de la izvoare şi până dincolo de Piatra, peştioaica se arăta când la bulboane când la şuvoaie, cu cap bucălat de somn, trup şui de şalău şi pielea pestriţată auriu, cu bobiţe roşii-ruginii, ca ale păstrăvului. Ziua îşi prelua înfăţişarea omenească. Ieşea şi se întindea moale la râniş: domniţă lungită la soare pe plaja de nisip argintiu. Lostriţa vrăjită a ademenit multă lume. Pescari iscusiţi i-au întins mrejele, dar au căzut ei în mrejele fermecătoarei zâne, ca să se ducă ei pentru totdeauna la fund. A atras în capcană copii neştiutori, copilandri furaţi de strălucirea ei, flăcăi tulburaţi şi duşi în ispite de frumuseţea-i fără împotrivire. N-a fost an să nu-şi ia acolo, în genună, dajdia ei, unul sau doi inşi scoşi din minţi. Numai Aliman, singur, cu care Amin crescuse de mic, pe două vetre vecine, îi rămăsese credincios. Ajuns flăcău voinic, după ce deprinsese toate vicleşugurile sălbăticiunilor, a izbutit s-o prinză o dată în undiţă, dar numai o clipă. Când, cu inima săltând nebuneşte se arcuise s-o tragă de sfoară, lostriţa scăpase şi se dusese cu nadă cu tot. Prin câte trecuse, deprinsese şi ea, la rându-i, uneltele oamenilor şi învăţase, din fericire, să scape de ele. Dar pe la mijlocul verii a ochit-o din nou. Şi-a amintit ce-l învăţase Amin, fratele său de cruce, şi a încolţit-o într-un cot de apă scăzută numai până la glezne. Aplecându-se repede deasupra ei, a înhăţat-o iute în braţe. Dar alunecoasa sălbăticiune a naturii a zvâcnit o dată cu putere, şi încă o dată, l-a plesnit cu coada-i de sirenă peste obraz şi i-a scăpat trufaşă din mâini ca o săgeată licăritoare, cum îi scăpa duminica câte o zvârlugă de fată, noaptea, la horă. Flăcăul a rămas multă vreme acolo buimac, cu gura căscată. Iar de atunci nu i-a mai ieşit din carnea braţelor o dezmierdare cu un gust atât de aparte precum al lostriţei. Îi simţea mereu povara şi forma mirabilă în mâinile-i nedibace şi în sufletu-i răvăşit ca de-o întrezărire a absolutului.
6. Aliman se făcuse om frumos şi voinic. Pentru el Bistriţa nu mai avea taine şi, înotător călit, ţinea la adânc ca o vidră. Şi-a jurat în barbă – care-i crescuse ca la regele Solomon, să prindă lostriţa vie. Şi nu şi-a mai îngăduit zi-noapte hodină. Îşi săpase un bordei într-un mal, pentru locuinţă de rezervă sau de adăpost din faţa ocupatorilor momentani ai Ţării. Acolo mai găsea răgaz să aţipească uneori câteva ore. Încolo, alerga, mânca, dormea, trăia efectiv, numai pe prunduri de apă. Toţi vedeau şi îi băteau capul că-l vrăjise lostriţa blestemată şi că în curând are să-i facă de petrecanie. El nu mai râdea ca altădată. Punea capul în piept îndârjit şi pleca într-ale lui fără să mai asculte. Căci numai el aflase ceva extrem de semnificativ: când i se arăta lostriţa îi mergea bine şi avea spor. Atunci prindea cu uşurinţă peşte mult şi apele se supuneau ascultătoare, purtându-l lesnicioase încotro dorea ori i se părea că doreşte. Dar lostriţa se ivea din ce în ce mai rar. Apoi, spre sfârşitul verii, a pierit. Atunci într-o noapte de septembrie călduros l-a întâlnit pe Amin, care l-a întrebat despre lostriţă, aproape pierdut în-de-sine-sa căci îl văzuse pe Aliman cum arăta: tânjitor, aproape bolnav: de ciudă, de dor? Posomorât, parcă cu minţile aiurea. Şi l-a întrebat ce s-a întâmplat cu el, de-l regăseşte aşa amorţit. Întrebarea îi era cumva formală căci bănuia: „Nefericitule, te-a fermecat farmazoana apelor, lostriţa, urmaşa Dianei din străvechime. Pe la Paşte să fii mai atent. Atunci va reapărea: mai mândră, mai vicleană, unduindu-şi trupul cu ispite femeieşti în el”. Amin a fost silit de ambivalenţa-i ontologică să plece iarăşi. Aliman s-a înzdrăvenit. Roşeaţa i-a revenit în obraji. Şi bărbăţia, îndrăzneala lui de altădată s-au dovedit în tot soiul de isprăvi de necrezut. Biruia fără greutate puterile Bistriţei furioase. Din orice încercare ieşea cu succes şi se întorcea nevătămat în comunitate. Pescuitul îi era un neîntrerupt noroc. Numai de lostriţa râvnită, care acum îl juca şi îl înfrunta pe faţă, nu se mai putea atinge. Îi simţea mereu dulcea ei prezenţă în braţele-i pline de amintirea ei şi simţea c-o să înnebunească dacă lucrurile nu vor lua altă întorsătură pe-o spirală superioară a infernalei sale existenţe. Învăţătorul, la şcoală, îl sfătuise odată să citească un basm versificat de Mihai Eminescu: „Miron şi frumoasa fără corp”. Se simţea exact ca acel Miron şi s-a decis să urce, în satul sălbatec de pe Neaga, la vraciul cel bătrân despre care-i vorbise şi Amin, care era mare descântător de peşti, un fel de stăpân al apelor. A urcat cale de o zi şi a ajuns tocmai la clipă, adică după miezul nopţii; căci şi acel vraci 12 ore era animal, urs adică, iar 12 ore era fiinţă umană. Ca şi Zamolxis cândva, pe când daco-geţii coborâseră sub pământ ori urcaseră în cer, nimeni nu putuse stabili cu preciziune zona, lumea, universul în care se retrăseseră după genocidul roman, iscat de trădarea cumplită a lui Traian ori a lui Decebal; nici acest detaliu istoria fabuloasă ulterioară n-a fost capabilă a-l lămuri până astăzi. Până astăzi, când metanaratorul ce sunt, avatar al lui Vasile Voiculescu, mă folosesc, riscând acuzaţii grave de plagiat, de iscusitele sale legende despre lostriţă, despre Amin, despre Aliman, despre morunul grandios, prizonier într-o durată nekairotică.(va urma)
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here