Evadatul din Scriitopia: Vatra Dacică de la Polovragi

934

E vară pe culmi. Pe culmi de legendă, pe culmi de poveste. E vară peste tot: şi la Brădiceni şi la Baia-de-Fier, şi la Pocruia, şi la Câmpofeni, şi la Arcani, şi la Târgu-Cărbuneşti.
E vară cu zei întrupaţi în şerpi, guşteri, greieri, fluturi, lăcuste, lupi, bouri, zimbri, vulpi, mistreţi. E vară de reverie şi de nostalgie, de meditaţie asupra vechimii locurilor, asupra ritualisticii şi mitologiei locuirii.La Polovragi, Ion Cepoi şi-a dedicat vreo câţiva ani implementaţi unei idei, unui proiect, unei vetre dacogetice. Gligor Ciortea, preşedintele Asociaţiei Mărginenilor Sibiului, profesor universitar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu (la D.I.D.I.F.R. – n.m.) mi-a explicat că o asemenea tabără de creaţie plastică şi de cioplit în lemn nu-i cu nimic mai prejos decât oricare alta din: Franţa, Elveţia, Germania, Italia, Spania etc. Deşi suntem cu toţii în era globalizării, conservarea fiecărui patrimoniu naţional e cu atât mai necesară. Într-un „concert” de valori, fiecare naţiune îşi poate aduce propriul specific arhaic, arhetipologic, simbolic, fondator, fabulos.
Viitorul omului de mâine o să-şi reducă din ce în ce mai mult munca fizică, lăsând loc liber culturii, artei, educaţiei vizuale, comunicării, creaţiei intelectuale, beletristice, plastice, reinventatoare a originilor, antropologiei etc.Dar cel mai în măsură să mă dumirească asupra „vetrei dacice” de la Polovragi a fost tot Ion Cepoi. „Am imaginat, construindu-l, aici, în platoul de lângă Mănăstirea Polovragi, un portal către trecut şi către viitor, strămutat din Timpul Continuu al istoriei tetramilenare, în Spaţiul discontinuu al Polovragilor. Un spaţiu mioritic transblagian, cu adânci rezonanţe într-un dacism à la manière de Dan Botta ori Mircea Vulcănescu, Constantin Noica ori Mihai Eminescu.
Şi la a doua ediţie, o mână de sculptori şi maeştri în cioplirea lemnului a transformat platoul de la Polovragi într-o spectaculoasă/spectaculară reconstituire a culturii şi civilizaţiei dacice şi într-un brend artistico-estetic. „E cel mai important şi mai concret proiect de o asemenea factură hermeneuticopragmatică din istoria Gorjului „cultural/ istoric/ pitoresc” (vezi lucrarea de vaste proporţii a lui Al. Ştefulescu – n.m.)” – mi-a precizat acelaşi Ion Cepoi.Acolo, în dumbrava luminată, pe cale de a deveni şi „maşină a timpului” de magnifică întemeiere, am intervievat doi daci tocmai coborâţi de pe Columna de la Roma şi descinşi pe plaiul mirific al Polovragilor: Lazăr Radu (şi poet), Nicolae Rotaru (şi tălmăcitor al tainelor şi al misterelor getodacice cu arcul, cu torsiunea propriei sale gândiri, de altfel purtător de discurs oral paradigmatic şi deschis – n.m.).Tabăra de sculptură se numeşte „Simboluri dacice în arta lemnului din România” şi şi-au adus contribuţia la realizarea ei C.J.C.P.C.T.C. Gorj, Primăria şi Consiliul local Polovragi, C.J. Gorj, F.N.G.A.L. Parâng ş.a.Gheorghe Epure şi Ion Constantinescu – respectiv primarul şi viceprimarul Polovragilor – m-au asigurat că odată angajată în acest vis pe cale de a deveni realitate fizică şi o „irealitate” a unui imaginar materializat psihofizic (ca-n teoria lui Mihail Dragomirescu – n.m.), demersul demarat va intra în 2020 în faza de finalizare, după care – mi-a explicat Ion Cepoi – vor avea să se ţină spectacole în aer liber, scene de istorie antică retrăită teatral, o sculptură a portretului lui Zalmoxis pe peretele din faţă al stângii din imediata vecinătate, astfel încât duhul lui Zalmoxis (rege şi poet totodată) să plutească peste sculpturile din jurul Colibei Dacice (aceasta edificată ad-hoc/ in signo vinces) de creatori populari Nicolae Grancea, Gigi Roşu, Gigi Bengu, (re)iniţiaţi şi (re)motivaţi de Nicolae Rotaru.Hadrian Daicoviciu arată că Zalmoxis a fost un zeu al pământului, al vegetaţiei, al rodniciei. Nemurirea era evaluată religios, ritualic, secundar chtonian, cultual şi cultural ca o sălăşluire în împărăţia lui Zalmoxis fie ea subpământeană ori cerească. Astfel zeul celest a fost Gebeleizis. Oricum predominarea cultului solar sau urano-solar, în secolele I î.e.n. – I e.n., e complementarizat de apariţia lui Zalmoxis de sub pământ. Cu timpul, nobilii daci preferau a-l adora pe cerescul Gebeleizis decât pe străvechiul Zalmoxis al plugarilor şi păstorilor.Mai analitic, Constantin C. Giurescu identifică elemente din civilizaţia şi cultura dacilor, din organizarea socială, din existenţa oraşelor, viaţa militară, viaţa de familie, în general nu poligamică, ci monogamică. În ceea ce priveşte fortificaţiile, ele erau la şes din valuri de pământ, cu palisade de lemn şi cu şanţuri, iar la munte din piatră cu proporţii impunătoare. Zidurile erau puternice, aveau platforme de observare succesive, cu turnuri de apărare acoperind câte un munte întreg. Drept formaţiuni de luptă la stepă aveau în special cavalerie, în timp ce în părţile muntoase predomina infanteria. Armele erau: arcul cu săgeţi, sabia încovoiată, scutul rotund, spada lungă şi dreaptă, sabia scurtă cu două tăişuri, lănci, suliţe, praştii (pentru aruncat pietre sau plumb), topoare, măciuci, ciomege, etc. Drapelul dacilor era în formă de balaur având un cap de lup, cu gura deschisă, din aramă ori din bronz, şi un trup încovoiat ca al şarpelui care umblă. Dacii cunoşteau, de asemenea, berbecele, balistele, iar în epoca lui Burebista armata dacă putea număra 200.000 de ostaşi, pe vremea lui Decebal reducându-se la 100.000 de luptători.Cea mai mare parte însă din populaţia dacică locuia la sate, aşezate, ca şi mai târziu, pe cursurile de apă şi în locuri mai adăpostite. Casele se făceau, în regiunea de şes, din nuiele lipite cu pământ. Multe aveau formă de bordeie, adică erau băgate pe jumătate în pământ, după cum ne arată săpăturile. La munte şi la deal, materialul întrebuinţat era mai ales lemnul, casele se făceau din bârne încheiate. Acoperişul era tot din lemn. De formă pătrată, nu rotundă, ele au două camere şi sunt înconjurate fiecare de un gard de scânduri, tăiate ascuţit la vârf. Unele din aceste case sunt reprezentate stând pe nişte stâlpi înalţi, aşezaţi la cele patru colţuri ale clădirii, ceea ce le dă un aspect de locuinţe lacustre. Învăţatul Tomaschek le-a considerat ca atare. În realitate, e vorba de stâlpii de piatră care şi astăzi, în regiunea de deal şi munte, se pun la colţurile casei, construindu-se apoi pe ei scheletul de lemn al clădirii. Şi gardul de scânduri ascuţite la vârf (ţambre) se poate observa încă, în zilele noastre, în multe regiuni de munte. În genere, credem că nu greşim afirmând că, în ce priveşte locuinţa, nu e mare deosebire între casa ţărănească de astăzi, aşa cum se mai vede în unele locuri mai ferite, în Carpaţi, şi casa vechilor daci. La şes, locuinţa din vremea noastră a mai evoluat. Trebuie însă să amintim că la începutul secolului al XIX-lea, bordeiul era încă foarte frecvent în câmpia munteană.Prin urmare, să-l lăsăm pe Pompiliu Ciolacu, directorul taberei, să ne prezinte conceptul „Horei dacilor” care tot „Hore” se numesc şi la Arghezi (cel care ar fi trebuit să fie încununat cu Nobelul pentru literatură de către Academia Suedeză, Ion Brad fiind cel însărcinat de Statul român cu această misiune de propunere din Partea U.S.R. – n.m.). „Hora de la Polovragi” constă în 12 personaje implicate, desigur, într-un ritual funerar, ciopliţi de Radu Lazăr şi de fostul meu student Ştefan Strâmtu, la «U. „C.B.” – Târgu-Jiu».Coliba dacică e înconjurată cu o fântână cu cumpănă (Radu Lazăr – Oradea), cu Stâlpul cerului (Nicolae Rotaru (Crasna)), cu Zeiţa Fertilităţii (Ştefan Strâmtu), cu „Femeie dacă cu copilul la apă” (George Bostănică, Vrancea), cu Dacul tăietor de lemne (Adrian Voican (Măldărăşti – Vâlcea), cu o bancă având ca simbol doi vulturi (Radu Lazăr).
Coliba e pe patru stâlpi de piatră, are înăuntru pardoseaua din pământ bătătorit, iar acoperişul din baloturi de fân cosit; uşa e dintr-o blană de 10 cm grosime, 1,5 m înălţime, şi 80 cm lăţime, pivotantă pe două cepuri cilindrice în jurul axei sale.
Pe uşă se pot desluşi motivele dacogetice moştenite din generaţie în generaţie: spirala, vortexul, steaua, linia şerpuită, rozeta, cercul cu cruce în mijloc, triunghiul, pătratul cu un «X» central, paralelismele, serialismele (grupate transversal) etc.
Scriitorul Ion Cepoi, arhitectul Ion Teodorescu, profesorul Gheorghe Nichifor (vicepreşedintele C.J. Gorj), Alexandru Băluţă, Narcis Orzan, directorul Căminului Cultural Polovragi, au ţinut să-mi amintească, fiecare în parte, că:
1.dacii au fost cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci.
2.dacogeţii aveau o religie frumoasă (element esenţial al culturii lor): credinţa în nemurire, zeul lor suprem era cerul senin, luminos, farmecele, vrăjile şi incantaţiile; slujbele şi ceremoniile de pe înălţimi; ascetismul preoţilor (fondatori/întemeietori); marele preot locuia într-o peşteră pe munte e Cogheon etc.
3.limba dacogeţilor era îndeajuns de maleabilă pentru a putea fi pusă în versuri.
4.Dacii erau iubitori de muzică, şi îşi cântau legile lor versificate pentru a se putea ţine minte mai uşor şi pentru totdeauna, ajutându-se de nişte chitare.
5.Dacii se pricepeau la medicină, recurgând la efectul plantelor medicinale.
6.Zamolxis spunea că precum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără a vindeca întâi capul ori capul fără trup, tot aşa nu se poate să încercăm a vindeca trupul fără a îngriji şi de suflet şi că tocmai de aceea sunt multe boli la care nu se pricep medicii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se ocupe; căci, dacă acesta merge rău, este cu neputinţă ca partea să meargă bine.Popor aşezat din timpuri imemoriale pe pământul unde-l constată mărturiile istorice, legat de el prin agricultură în toate formele ei, prin creşterea vitelor, prin scoaterea metalelor şi a celorlalte bogăţii miniere, ştiind să-l apere cu eroism şi cu pricepere, întemeind cel mai puternic stat de la nordul Dunării, cu regi care pot sta cu cinste alături de cele mai frumoase figuri politice ale antichităţii, având în sfârşit o religie superioară, de un înalt idealism, dacii sau geţii au fost, sub toate raporturile, unul dintre popoarele însemnate ale lumii vechi. Noi nu-i putem socoti drept barbari, aşa cum s-a tot spus mereu. Fiindcă înşişi cei vechi, surprinşi de însuşirile lor nu i-au considerat adeseori ca atare. Povestea pe care o scorniseră grecii de pe ţărmul Mării Negre, făcând din Zalmoxis un elev al filosofului Pitagora, capătă, în ochii noştri, o deosebită semnificaţie. Iar aprecierea lui Dio Crysostom, «Geţii sunt mai înţelepţi decât aproape toţi barbarii şi mai asemenea grecilor», formează cea mai bună încheiere a acestor rânduri.
Ea vine din partea unui scriitor aparţinând neamului cu spirit şi cu simţul nuanţelor, care dăduse pe marele Pericle, pe Tucidide, pe Socrate şi pe Sofocle.
Un eseu de Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here