Când continuu acest serial memorialistic, de călătorie prin Regatul Amintirilor mele (ce pare nesfârşit), părinţii mei, Ion şi Elena, vor fi devenit fizic „oale şi ulcele”, sub crucea lor din Drăgoieşti-Brădiceni, în cochetul, în modestul, în tăcutul cimitir, de câţiva metri pătraţi.
Îmi preumblu paşii, în pelerinaj la sfântul lor mormânt, spre-a le aprinde la cap câte o lumânare care să le lumineze nopţile de aici, căci, în zilele lor din Veşnicie, de o altfel de Lumină beneficiază drept răsplată a vieţii lor de jertfă şi muncă, de dăruire şi iubire necondiţionată, de risipire şi neclintită încredere în rostul vieţii lor pe pământ.
În minunata lor existenţă, n-au pregetat să-şi ducă la capăt misiunea, căci, eu, acum, încercând această retrospectivă în postumitatea lor glorioasă, mai înţeleg şi altceva mult mai înalt şi mai adevărat (a se citi: sacru): prin sacrificiu de sine, s-au zidit în Templul Familiei şi al Neamului, în tencuiala căruia părinţii lor se lăsaseră absorbiţi spre a le fi mereu pe aproape. Rostuirea şi Rostirea, Fapta şi Cuvântul şi-au păstrat unitatea nedecompozabilă, nescindabilă, iar eu de la ei am învăţat să am voinţă, să-mi respect filocalic toposul originar, să-i cultiv legendele şi imaginarul inepuizabil, serile, la adăpostul unei locuinţe ţărăneşti, rezidente într-un triunghi arhetipal: Casă, Cişmea, Biserică; sau într-un pătrat simbolic al Permanenţelor: Culegerea Timpului asemenea Râului pe sub o Moară şi un Pod, Curbarea Spaţiului, în jurul Fiinţei mele însetate de transgresarea altor tărâmuri, până la închiderea finală a Cercului, al cărei Centru va fi să rămân de-a pururea; Redefinirea Devenirii-mi proprii întru Devenire dar şi întru Fiinţa aceea furată de transcendentul unor Transprezenţe calitative cărora ulterior le-am revelat făpturile transcotidiene (a se citi: divine); şi în fine nerăbdarea ieşirii întru întâmpinarea viitorului, de care m-am apropiat cu o îndârjire de cruciat transmodern, de cavaler-templier, la rându-mi, într-o succesiune inevitabilă, necesară, tradiţională.
Episodul de faţă schiţează, fugar, redundanţa unor trăiri sub semn dublonoetic: copilul care eram contemplam neobosit prin geamurile odăii austere, ca de călugăr schitian Bistriţa din veac XIV, arătările nopţii fantastieizate de imaginaţia mea neîngrădită, ba, dimpotrivă, periodic repotenţată de nea Ion Ularu, morarul de peste drum (azi fabuloasa moară a devenit Moara de Grâne şi Poezie a „Serilor la Brădiceni” – n.m., I.P.B.) sau de extraordinara mea mamă Elena, ale cărei aventuri cu strigoi sfârşeau prin a mă înfiora… metafizic şi metalegoric.
Aşa se face că fiind ea nevastă proaspăt măritată (cu tatăl meu, Nelu al lui Călăraşu, din Brădicenii părinţilor bunicii mele dinspre mamă, Luxiţa, pe numele lor Antonie şi Stanca Mocioi, la ai cărui părinţi, Nicolae şi Ştefania Popescu, am copilărit ca-n sânul lui Adam (şi al Evei – n.m., I.P.B.) pe când se situau ei în miezul copt al vârstei mature) şi venind de la socri spre Drăgoieşti, prin dreptul Primăriei din Brădiceni i-a ieşit în cale o femeie mătăhăloasă despre care ştia că murise cu câteva luni în urmă; ochii-îi sticleau în beznă, ca jarul încins pe vatră; nu s-a temut, şi-a continuat drumul dar moroaica îi tot tăia calea împiedicând-o să înainteze; apropiindu-se totuşi la câţiva metri (ce imprudenţă! – n.m., I.P.B.) i s-a părut că vede prin ea, că nu are corp ci o formă ceţoasă, condensată ca un gaz din Sistemul nostru planetar, care abia se ţinea laolaltă sub veşmintele funerare; a simţit pe şira spinării un fior rece şi a dat să se întoarcă dar tocmai atunci treceau pe drum trei căruţaşi cu lemne dinspre Gureni spre Teleşti. L-a rugat pe primul din coloană: „Nene mă iei şi pe mine la mata în căruţă până la Pod, la Drăgoieşti?”. „Te iau, fetică, (mama se măritase sărmana, la 15 ani ca să scape de sărăcia de acasă)”. Dar, din dreptul actualului Cămin Cultural – unde cândva fusese biserică – s-a alăturat de căruţă un soldat ce părea beat, căci abia se ţinea pe picioare; se lăsa cu coatele pe lemnele groase cât mijlocul de om şi se uita cu găvanele-i goale spre tânăra nevastă. Caii s-au speriat, s-au ridicat cu amândouă picioarele din faţă-n aer şi căruţa s-a răsturnat. Dar ajunseseră în dreptul actualei biserici din Drăgoieşti, căci soldatul dispăruse instantaneu, de parcă s-ar fi… evaporat. „Măi fată, a mormăit evident supărat căruţaşul, aranjându-şi la loc lemnele între loitre, ăla a fost dracul şi între tine şi el a fost ceva”.
Maică-mea a mulţumit binevoitorului tovarăş, care o salvase de diavol, a rupt-o la fugă spre Casa de lângă Moară şi din dreptul porţii a strigat-o pe maică-sa, Luxiţa, să-i-o deschidă repede întrucât venise cu Strigoiul pe drum.
Student fiind, şi bolnav de plămâni, aveam să trec eu însumi printr-un episod asemănător. Într-un somn de coşmar, din pardoseala camerei de cămin, ieşise o matahală neagră, uriaşă, de parcă trecuse prin tavan în sus, spre hăurile Universului, care mă apăsa pe piept cu labele-i mari şi păroase ca de urs, voind a mă strivi. Începusem a mugi, în vis, ca un taur înjunghiat, dar m-au trezit colegii mei de la Electrotehnică, cu care-mi sărbătorisem cu o săptămână în urmă ziua de naştere (5 noiembrie 1954) la Restaurantul Minerva (Craiova).
Ion Popescu-Brădiceni
