Rostul criticii lui Pompiliu Marcea şi respectul critic pentru valori
Eu leg îndeobşte înţelegerea poeziei de profunzimea meditaţiei lirice. Ba mizez pe ideea de superlativ în poezie, ba pe destinul universal al unei capodopere. Uneori îmi instalez inspiraţia în grădina lui Orfeu[1], alteori mă alătur lui Ieronim Contemporanul, regent peste Ezoterezia, scriind cu o rază a Lunii în adăpostu-i invizibil, festina lente, poeme din viitor[2] ori despre aventurile-i în imaginar.
Pompiliu Marcea a dedicat pagini memorabile unor mari poeţi români, clasici şi, totodată, de o rezistentă modernitate la orice relectură a operei lor. Mă refer la Grigore Alexandrescu, Al. Macedonski, Tudor Arghezi, Mihai Eminescu, Calistrat Hogaş, Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Zaharia Stancu, Ion Pillat, Adrian Păunescu, Octavian Goga, George Coşbuc, Mihai Beniuc, Nichita Stănescu, Ion Brad, Vasile Nicolescu, şi la mulţi alţii, oricum nepermiţându-mi spaţiul a zăbovi asupra fiecărei cronici literare ori asupra fiecărui eseu, metapoetic, în parte.
Însă aş opta, ca punct de pornire al studiului de faţă, pe motivaţia de redactare a unui material, arătată de Pompiliu Marcea însuşi: răsfoirea exegezei anterioare (asupra poeziei lui Ion Pillat, de pildă, – n.m., I.P.B.) printre care obligatoriu contribuţiile fundamentale ale unor: Eugen Lovinescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, George Călinescu, Ovidiu Papadima.
Ovidiu Papadima tipărise o monografie închinată lui Ion Pillat (elaborată într-o manieră similară monografiei criticului Ion Trancău dedicată mie[3], n.m., I.P.B.) care – ne încredinţează Pompiliu Marcea – „bine documentată… lasă impresia unui asediu permanent înspre substanţa poeziei lui Pillat”[4]. Dar, cum îi e obiceiul, cronicarul la primire recomandă trecerea de la comentariul culturalist la „pătrunderea cu ajutorul instrumentelor percepţiei estetice în substanţa artei” autorului receptat hermeneutic. Efortul meu îşi propune o reevaluare adusă la parametrii actualităţii şi scoaterea în relief a unor accente axiologice, a căror proeminenţă stă încă în picioare. „Am ajuns, astfel, să alăturăm criteriului eficienţei criteriul etic al muncii, îşi dezvăluie metoda Pompiliu Marcea însuşi – în afara căruia orice dimensiune axiologică este greu de conceput”[5]. Practicând arta chrematisticii, fundamentală în orizontul Kairotic de receptare, rămâne natura morală; pe ea se grefează, desigur cea estetică, precum, fireşte, pe cea estetică se dezvoltă cea poetică şi cea „poezească” (Nichita Stănescu)[6]. Până şi destinul universal al unei capodopere trebuie, repetat, proiectat pe ecranul cronicăresc-factologic, sine ira et studio. Pompiliu Marcea detectează mărcile unei capodopere în maniera-i constant exigentă şi – nu în ultimul rând – ţinând cont de modelul simbolic raportat la inerentul moment de adeziune sufletească. Are în vedere aspecte specifice poeziei sociale şi justiţiare, convertirii spirituale. Nu ezită să ia în calcul poemul ca manifest politic, instigator la revoltă populară, la răscoală, la răsturnare a unui regim agresiv şi genocidic. „Împărat şi proletar” (Mihai Eminescu[7]), „Noi vrem pământ” (George Coşbuc[8]) sunt etern valabile pentru poetul revoluţionar, întrucât artistul oricărei epoci este luptătorul durerilor de veacuri; în acest sens, şi Nicolae Iorga şi Gavril Scridon marchează rolul proeminent al poemului vaticinar în eon ardent. Cărţile îşi au propria lor arhitectură dublată de atât de imperioasa originalitate, îşi au rigorile construcţiei legitimate prin dozarea scenelor şi întâmplărilor, prin oportunitatea introducerii în text a unor personaje, prin necesitatea inserţiilor reflexive, a opţiunilor subiective, prin desfăşurarea şi soluţionarea convingătoare a motivului central etc. (Marcea, 1985, 35). Dacă intră în discuţie poetul, apoi şi lui îi este prioritară vocaţia construirii. Un poet al anilor din urmă (precum Nichita Stănescu, probabil, ori precum Adrian Păunescu la o adică – n.m.) nu poate decât să exprime, prin totalitatea fiinţei sale, prin oricare din manifestările ei, Poezia, însăşi Poezia-ca-fiinţare şi ca meta-/ trans- dimensiune umană/ transumanistă. Predestinaţi a fi poeţi şi N.S. şi A.P. calcă glorioşi pe urmele unor Holderlin ori Keats, Rilke ori Elytis, Aragon ori Trakl. Pompiliu Marcea apreciază că Nichita Stănescu – citez – „iradiază, prin simpla prezenţă, candoare, emoţie, afecţiune, îndepărtând, cu un simplu gest angelic, printr-o admonestare cordială a privirii, orice tentativă de tulburare a apelor, restabilind comprehensiunea oportună şi concilierea, umanizând ambianţa”. Poetul „Necuvintelor” e un „Voievod al elixirului şi al euforiei spirituale”; (re)întrupează starea de graţie şi pe cea de visare, personificate, fiind totodată un magician al verbului. „După Eminescu şi Arghezi, nimeni n-a supus limba românească literară – crede P.M. – la atâtea înnoiri şi metamorfoze, la atâtea teste de elasticitate expresivă, de surprinzătoare polisemii. Poetul alintă cuvintele şi se lasă alintat de ele, le percepe ca pe nişte fiinţe vii sau ca pe nişte duhuri… Ele, cuvintele, dispun de o forţă tainică fără a pierde din miresmele primordiale.”
Universul liric al celui care-a semnat „Măreţia frigului”, „Epica Magna” şi „Opere imperfecte” e „diafan şi ingenuu, matinal şi orientat spre zenit, cu viziuni conceptualizate şi adeseori inaccesibile ochiului, grăbit ori neexersat. În consunare cu Mallarmé, Valéry, Ion Barbu, Leonid Dimov, Nichita Stănescu îmbracă, salutar, chiar haina scumpă a unui „spirit doctrinar (în textele sale transteoretice/ metapoetice – n.m.) unui spirit doctrinar grefat desigur pe cel vizionar”. „El adânceşte cunoaşterea prin intuiţie şi tensiunea ideilor, şi nu prin sistem şi concept, deşi un poet profund şi cultivat ca Nichita Stănescu nu este deloc străin de acestea din urmă. Următoarele versuri, cu formulări aproape didactice (s.m., I.P.B.), propun alternativa trăirii, repudiind impulsul speculativ, dar construind atent întru benefica, imperativa, schimbare de paradigmă:
„Nu trebuie înţelese sentimentele,
ele trebuie să fie trăite.
Nu trebuie înţeleşi porcii,
ei trebuie să fie mâncaţi.
Nu trebuie înţelese florile,
ele trebuie mirosite…
Nu trebuie mai ales să înţelegem,
trebuie mai ales să fim” (Péan) [Stănescu, 1985, II, 123]
Schimbarea înspre o / într-o / nouă paradigmă constă într-o ontologie (auto)reflexivă, (auto)sacrificială, ia forma transpoziţiei (s.m.) într-un registru poetic, coborât, transdescendent, în straturile aproape insondabile ale conştiinţei, şi sublim de răscolitor şi demiurgic (adică primordial – n.m.) (Stănescu, 1978, 9).
Aspirând deci să construiască (s.m.) o mitologie po(i)etică, din postura unui homo existens, Nichita Stănescu nu-şi poate permite a ignora criza de identitate a cuvântului care dilatat / pulverizat prin ambiguitate, polisemie, vid de logos, s-ar anihila în-de-sinea-i autoritară şi autocefală. Astfel marii poeţi (numărându-se printre ei şi alţi comilitoni de eon precum Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, Cezar Baltag, Cezar Ivănescu, Ilie Constantin) îşi îngăduie reîmprospătarea, aerisirea, revigorarea mirificei faune, printr-o revoluţie/ insurgenţă netă, graţie unei uriaşe mobilităţi emoţionale, unei mobilizări transintelectuale şi unei rare fantezii poetice. Dotat cu o stranie inteligenţă, speculativă, argumentată şi mereu augmentată prin lecturi fundamentale, mereu restructurate într-un transorizont cultural, deplasat spre roşu, poetul este prin urmare un homo poeticus complet, de-o fascinantă originalitate (a viziunii, repet, a sensibilităţii, a capacităţii de meditaţie şi mai ales a comunicării (s.m.), a expresiei monumentale şi inedite ş.c.l.)
Un Orfeu plângând, ci nu cântând, iată noua ipostază a artistului. Fascinat de concret, reinventându-i pe toţi poeţii din „Dimineaţa poeţilor” lui Eugen Simion (Simion, 1980, in integrum, 5-430), Nichita Stănescu practică imersiunile în straturile adânci ale melancoliei, sensibil ca orice spirit modern, la traumele lumii ca să-şi recupereze simbolurile existenţiale ale vieţii-i interioare. Încheiem această secvenţă a studiului de faţă printr-o frază a colegului său de neomodernism, Adrian Păunescu: „Ferice de Ţara care dă poeţi ca Nichita Stănescu!” (Marcea, 1983, 144). Cât despre Adrian Păunescu, Pompiliu Marcea scrie şi în 1982 şi în 1985. În „Varietăţi literare” comentează sonetele din „Pământul deocamdată”[12] pertinent, uzând spectaculos de un lanţ definiţional, – cum l-ar caracteriza Dabney Townsend – deschis, generat de limbajul performativ [13]. Sărind peste câteva generalităţi efemere, să pătrund în miezul notelor de recitire-rescriere, ţintind de trans-textualizarea, transpoziţia de tip Ulise (Joyce), Doktor Faustus (Thomas Mann) ori Vendredi (Michel Tournier) – ca rescriere a lui Robinson Crusoe (Daniel De Foe)[14] – ori, în cazul lui Pompiliu Marcea, vădind o preocupare pentru „Vibrarea incitantă a întregului dispozitiv de resurse poetice” (Marcea, 1987, 196). În „Pământul deocamdată”, criticul de întâmpinare evaluativă îi găseşte poetului o imagine greu de modificat, constituită din forţă şi energie poetică, din revărsări torenţiale de metafore, din viziuni grandioase, din explozii de lirism revendicativ, toate aceste haruri valorificate în slujba unei poezii politice şi mesianice. Adrian Păunescu este un poet al cetăţii: al grandorilor civice şi patriotice, este adică un romantic intolerant, de dimensiuni titanice, din stirpea lui Heliade, Eminescu, Hasdeu, Macedonski, Bogza, Labiş, Ţărnea. Calitatea celor peste două sute de sonete este o veritabilă performanţă poetică, în egală măsură de substanţă şi de virtuozitate. „În loc să cânte pe un singur instrument – observă P.M. –, poetul angajează o orchestră care este propriul univers interior. Nouă şi de neimitat este tensiunea comunicării şi amplitudinea devorantă a combustiei, nou este şi aspectul postarghezian de om-orchestră ori cel de memento mori posteminescian. De altfel poetul urmează ca patos şi creativitate anticalofilă lui Eminescu, Arghezi, Goga, Blaga, Maniu, Cotruş, Geo Dumitrescu, cultivând pe lângă metafora revelatoare şi pe cea sediţioasă ori dispunându-şi valorile sale asemenea mierii în fagure, diamantului aflat în rocă.”
Ca să pun punct articolului, trebuie să consider că Pompiliu Marcea a crezut într-o critică a respectului pentru valori, în fenomenul românesc, în principii sacrosancte, în etaloane ale capacităţii, critice, ci nu în canoane. A crezut, totodată, în triada spirit didactic – erudiţie de calitate – ţinuta intelectuală înaltă care doar dacă o angrenează un geniu asociativ produce interpretări, examinări minuţioase, asociaţii cu metodă şi claritate etc. I-au plăcut în mod cert limpezimea demonstraţiei (fiind el însuşi un maestru al limbii române literare – n.m.); desăvârşitul echilibru pigmentat cu o rafinată artă a ironiei (ca de pildă în articolul, extrem de pedant, despre Al. Macedonski, sau în cel creionat subtil despre Tudor Arghezi – n.m.); interstiţiile în care, ca-n amnioze, îşi ţese propria practicteorie, ca de exemplu între E. Lovinescu şi G. Călinescu, nu fără a lua cumva peste picior pe Ileana Vrancea, cea „mistuită de o nobilă dramă justiţiară” şi decisă „să îmbrace toga de procuror, chemat să facă ordine în haotica republică a literelor româneşti, unde mişună tot felul de infracţiuni asupra cărora ne atrage atenţia cu o irepresibilă voluptate pamfletară” (Marcea, 1982, 82).
În consideraţiile juste despre cartea Ilenei Vrancea – se vede indubitabil – Pompiliu Marcea e de-a dreptul savuros, căci devine aproape sardonic. Şi-i stă atât de bine!
Spre întocmirea desăvârşită a textului
Că marele cărturar Pompiliu Marcea e o jertfă pe altarul culturii nu există dubii. Că opera lui e încă „ignorată”(?!) iarăşi nu-i îndoială. Că s-a angrenat în actualitatea critică a epocii – una, iată, extrem de controversată istoric şi politic, – nici că poate nimeni zice nu. Că a fost o voce critică autoritară şi simultan (re)formatoare, iarăşi doar vreun rău-voitor ar putea trece cu vederea un aport consistent filologic şi epistemologic la construcţia unui model alternativ. Zenovie Cârlugea este perfect îndreptăţit să se pronunţe asupra stilului lui Pompiliu Marcea ca fiind unul atitudinal şi altitudinal, aderent al curentului de relativă „liberalizare” cultural-literară din România anilor 1965-1970, însă posesor instinctiv al unui echilibru al judecăţilor de valoare.
Ca om al ideii, Pompiliu Marcea a fost un om de campanie cu o autentică figură a spiritului creator aflat mereu în „tranşeele” bătăliilor celor mai grele (Dumitru Popescu: „Pumnul şi palma”; Marin Preda: „Delirul”; Mihai Eminescu: „Opere IX, X” – n.m., I.P.B.). Adept al analizei obiective, acest „pandur” gorjean al literaturii române, de sub negurosul ceauşism, n-a pregetat să-şi reconvertească periodic, să-şi revizuiască autoexigent opiniile, modul de gândire.
Îi erau proprii până la febrilitatea atingerii perfecţiunii eleganţa, robusteţea frazei, lejeritatea într-o exprimare deşi savantă totuşi deschisă receptării imediate. Cu o documentare solidă, uneori cu un fel de aură occidental-americană, sacrificialul părinte al conceptului de «lectură fidelă» a năzuit spre un text cu o întocmire desăvârşită, ideală,, paradiziacă, nescutită de transcendenţe intelectuale, civice, axiologice etc. Acest prim volet al unei serii de volume menite a-l repune în drepturile-i „aristocrate” pe Pompiliu Marcea, un vizionar al veacului său, un element fervent cu vocaţie de militant pentru constituirea unui patrimoniu naţional ca fereastră deschisă spre lume (a se vedea exact în acest sens acceptarea semioticii, dar şi a hermeneuticii aplicate pe tărâm autohton – n.m., I.P.B.) îşi asumă demersul fără teamă. Însă, pentru mine, cronicar eu însumi al noilor apariţii literare de după 2000, memorabilă rămâne calitatea lui Pompiliu Marcea de exeget al literaturii contemporane, îndeosebi al „romanului politic românesc” (vezi comentariile la romane scrise de Petre Sălcudeanu, Eugen Barbu, Ion Lăncrănjan, Constantin Ţoiu, Augustin Buzura, Dumitru Radu Popescu, Dinu Săraru, Dumitru Popescu, Alexandru Ivasiuc, Marin Preda, Laurenţiu Fulga, Gabriel Gafiţa, Platon Pardău, Mircea Horia Simionescu, Paul Georgescu, Marian Popa, Marin Sorescu ş.a.). În acest sens m-am gândit la reeditarea operei lui Pompiliu Marcea în funcţie de genul literar abordat în critica, istoria, eseistica şi exegeza sa.
Aş începe desigur cu poeţii şi poezia lor, apoi aş continua cu romancierii şi proza lor. Dar mai e până acolo, întrucât e o muncă dificilă şi de mai lungă durată.
Ion Popescu-Brădiceni
Bibliografie
1. Ion Popescu-Brădiceni: Ordinul lui Orpheus. Schiţări in nuce; Editura Pim, Iaşi, 2018.
2. Ion Popescu-Brădiceni: Manuscrisul lui Ieronim Contemporanul. Cenuşi arhetipale; Editura Pim, Iaşi, 2018, 96 p.
3. Ion Trancău: Ion Popescu-Brădiceni: Un scriitor transmodernist; Editura Limes, Cluj-Floreşti, 2014
4. Pompiliu Marcea: Varietăţi literare; Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1982, pp. 189-193.
5. Pompiliu Marcea: Atitudini critice; Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, pp. 13-17
6. Nichita Stănescu: Ce bine că eşti! Ce mirare că sunt. Poesis; selecţie, studiu introductiv şi bibliografie de Alex Ştefănescu; Editura Tempus, Bucureşti, 2018.
7. Mihai Eminescu: Poezii; Editura Pescăruş, Bucureşti, 2016, pp. 98-107
8. George Coşbuc: Poezii; dosar critic de Lucian Pricop; Editura Cartex, Bucureşti, 2017, pp. 146-149.
9. Nichita Stănescu: Ordinea cuvintelor (versuri) vol. II; cuvânt înainte de Nichita Stănescu; prefaţă, cronologie şi ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, cu acordul autorului, Editura Cartea Românească, 1985 (vezi Epica Magna (1977), p. 123)
10. Nichita Stănescu: Aici se începe Epica Magna, o iliadă de Nichita Stănescu, însoţită de mai multe de semne de Sorin Dumitrescu; Editura Junimea, Iaşi, 1978, Pean, p. 9.
11. Eugen Simion: Dimineaţa poeţilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980
12. Adrian Păunescu: Pământul deocamdată; Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, 212p.
13. Dabney Townsend: Introducere în estetică; traducere: Germina Nagâţ; Editura All Educational, Bucureşti, 2000, pp. 54-70
14. Matei Călinescu: A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii; traducere din limba engleză de Virgil Stanciu; Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 229.
