Evadatul din Scriitopia (III)

409

Amintirile din tinereţe sunt la fel de vii precum cele din copilărie. După ce am luat bacalaureatul – cu emoţii la limba franceză teribile (scris şi oral) – cu elogiile la adresa-mi ale doamnei Flora Şuteu, preşedinta comisiei de la Liceul „Tudor Vladimirescu” şi invitaţia-i morganatică de a-i deveni student la Craiova – nu cu media mare, dar una meritată întrutotul, în vara aceea am mers la Cluj să dau examen de admitere la litere, dimpreună cu Radu Cârstoiu şi muza mea Ileana Diaconescu, iubirea mea din clasele a XI-a şi a XII-a.
Câte nopţi insomniarde şi eroiarde, câte dimineţi neliniştite, îmbătate de perspectiva erosului entuziast, simţualist şi ieronimico-cezaric (căci eu mă închipuiam a fi Ieronim, iar ea a fi Cezara) n-am petrecut, citind „Fraţii Jderi” de Mihail Sadoveanu ori „Patul lui Procust” de Camil Petrescu, romane dificile, cel dintâi afrodisiac, cel de-al doilea dionisiac. Prozele acelea fluidmuzicale ori precisdiagnozice aveau menirea să ne vrăjească iremediabil, aruncându-ne în braţele Voluptăţii paradisiace. Precum Romeo la a lui Julietă, îi aruncam o pietricică, din chihlimbarul trăirilor mele învăpăiate, în geam; ea-mi deschidea fereastra de la propriu-i dormitor – alcov de prinţesă ispiresciană ori fecioară eminesciană nubilă şi fremătătoare de promisiuni nedeşarte – abia îmbrăcată într-o cămăşuţă de noapte albăstrie ca oglinda mării sub cer de mai: îi furam cu coada ochiului imaginea sânilor împliniţi ai căror nuri mă înfiorau şi-mi dezlănţuiau instinctele sexuale ce începuseră să se revolte în fiinţa-mi.
X X X
La Cluj, şi eu, şi Ileana, şi Radu am izbutit medii mari, de peste 8,00, dar, de intrat, n-am intrat. Eu am ratat… obiectivul cu 8,40 şi am fost al patrulea sub linie (sub media 8,50). Am fost admis, la Craiova, în anul următor cu media 8, 40, al optulea după scris. Marin Beşteliu, Adriana Costăchescu m-au pregătit la română, respectiv la franceză cu tact, cu intuiţie, cu o răbdare… socratică. Citeam din Panait Istrati: o ediţie bilingvă a prozelor sale senzaţionale; îi traduceam pe Ion Creangă şi pe Marin Preda în limba lui Voltaire şi a lui Flaubert; era groaznic dar mi-a fost util (ci nu futil – n.m., I.P.B.); ulterior ambii m-au păstorit; Adriana a fost „o dulce”, făcând echipă cu Emilia Parpală-Afana, iar Marin m-a primit în… P.C.R., m-a instalat în post(ura) de preşedinte al Cenaclului „Orfeu” al Universităţii din Craiova, înlocuindu-l la comandă pe Gabriel Chifu, care debutase editorial cu „Sălaş în inimă”, parcă, şi avea, încă de pe atunci, o personalitate pronunţată, de lider autentic, încât propulsarea mea se produsese firesc, pe acelaşi fond al unui profil de accentuată capacitate de organizator… autoritar, dar generos, altruist.
Cu Gabriel Chifu m-am întâlnit de câteva ori, el era la inginerie, eu la filologie, ca să discutăm un grupaj liric de-al meu; s-a ocupat de creaţiile mele, ce mie mi se păreau mirobolizante (aveam, ce vreţi?, un narcisism nereprimat) şi au apărut în revista studenţească „Mesaj Comunist”; şi, Doamne, ce fericit eram, ce încrezut. Am înhăţat un braţ de reviste şi le-am împrăştiat prin oraş, pe la „Ramuri”, pe la „Radio Craiova”, pe la ziarul „Înainte”, pe la prieteni şi profesori (Marius Ghiţă (Ghica), Constantin Barbu, Dan Badea, George Popescu, Mihai Măceş, Constantin Dumitrache, Mihai Duţescu, Ilie Purcaru, Florea Firan, Eugen Negrici, Cornelia Cârstea, George Sorescu, Titus Bălaşa, Pavel Ţugui, Al. Piru, Marin Sorescu, Ioana Dinulescu, Emilian Marcu, Toma Grigorie, Dan Lupescu, Ovidiu Ghidirmic, Lelia Trocan, Flora Şuteu ş.a.)
Eugen Negrici m-a desemnat, din partea revistei „Mesaj Comunist”, să realizez un interviu cu Gheorghe Grigurcu. A apărut în două numere consecutiv („Eul şi literatura”) şi amândoi ne-am trezit cu Securitatea pe cap. Eh, ce oameni, ce vremuri, ce moravuri! Maestrul meu E. N. mă lua, acasă, la dânsul, şi, închipuiţi-vă, mă hrănea şi apoi mă punea să-i recit din producţiile mele euforice, entuziaste, suprarealiste, simboliste, patriotice ş.a.m.d. Le asculta extrem de serios. În anul IV, primul meu volum „Extazul păsării de rouă” era gata. În „Amfiteatru”, „Argeş”, „Ramuri” îmi apăruseră câteva texte din el; eram pe cai mari; volumul, cam metafizic, cam mistic, cam orfic, cam dionisiac, cam antidogmatic, s-a conturat încet-încet; ba la un seminar de stilistică, E. N. l-a propus spre comentare întregii grupe (asistentul universitar Dorin Teodorescu, Mariana Rovenţa, Daniela Prună, Dan Badea, Mariana Olteanu au cuvântat şi interpretat la… obiect). A apărut târziu, la cei 33 de ani ai mei, într-o culegere „Cadran solar” la „Scrisul Românesc”, an în care soţia mea Gabriela îl năştea pe Silviu Doinaş. Devenisem scriitor… cu carte, alături, din Gorj, de Titu Rădoi, Nicolae Diaconu, Adrian Frăţilă, Artur Bădiţa. Trecusem de porţile anonimatului, transgresasem pragul consacrării.
Mă opresc, deocamdată aici, căci amintirile-mi se învolburează, se cascadizează, se turbionează, şi risc să le ratez caimacul, furat doar de mirajul spumei de pe Marea Subconştientului. „Evadatul din Scriitopia” se anunţă, văd, ca o întreprindere de sine stătătoare, de memorialistică şi foarte apropiată de natura frescei de epocă (o epocă grea, în care un scriitor se afirma înfruntând tot soiul de piedici şi cenzuri).
(va urma)
Ion Popescu-Brădiceni

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here