Evadatul din Scriitopia (I) – După 60 de ani, cu nostalgie

233

Dragii mei cititori de ieri, de azi, de mâine, am intrat în 2014 şi în cel de-al 60-lea an al vieţii mele. Anii mă sperie căci mi se par mulţi. Unii scriitori au dat, cât au avut răgazul, totul până la 20, 30, 40, 50, 60 de ani!

Eu consider că nici n-am început: doar mi-am format mâna (a se citi: stilul din vârful triunghiului spiritual); mă rog Domnului Zeu al Lecturnului / al Scriitopiei să-mi mai dea măcar două decenii, atât îi mai cer. De ce? Pentru că aş vrea să scriu romanul de succes la public, cartea de versuri cu impact socioemoţional maxim, tratatul teoretico-critic româno-european de factură hermeneutico-literară, piesa de teatru încă nescrisă în România ori pe aiurea ş.a. Ce vreţi? Sunt un visător inebranlabil, cum mă declara prin anii ’80 confratele meu de geniu Marin Sorescu ori maestrul meu de-o viaţă, Eugen Negrici.
Dragii mei cititori din viitor, de ce de fapt am pus iar degetele pe condei? Din pricină că m-au invadat iar amintirile copilăriei. Acestea sunt cele mai ingenui, cele mai coapte şi numai bune de cules. Părinţii mei, Ion şi Elena, s-au dus să moară puţin. Şi-mi e tare dor de ei; mi-e un dor îngrozitor, înfiorător, adică sacru; i-aş vrea, în casa de la ţară de pe Uliţa Râului şi a Morii, din Drăgoieştii mei arhetipali, arheontologici, i-aş vrea în casa din Târgu-Jiu, de pe malul Şuşiţei, ca să-mi crească păsări, porci, ca să-mi îngrijească grădina cu legume şi zarzavaturi, livada de pomi, postata cu porumbi şi fasole, să lucreze, în atelier, de-ale tâmplăriei, să-mi adune nucile, piersicile, merele… să-mi facă mălai şi cozonaci…
Dar suntem în iarnă, în ianuarie 2014, în anul bilanţului meu „şaizecist”, anul în care va apare un volum omagial dedicat mie, „Ion Popescu-Brădiceni” interpretat de…” la editura Scrisul Românesc din Craiova, şi o monografie „Ion Popescu-Brădiceni, o viaţă de om”, la editura Limes din Cluj-Napoca, a confratelui meu Mircea Petean. Suntem în iarnă aşadar şi, în urmă cu exact 50 de ani, hălăduiam cu maica mea, Elena, pe Racova Brădicenilor, ca să tăiem ferigă şi s-o cărăm acasă ca să pârlim porcul. Taică-miu, om milos, nu era în stare să înjunghie porcul, venea Oţet, prieten de familie, sau Căpruciu al bătrân, ori Mihuleţ, îşi făceau treaba şi plecau acasă cu „cinstea” ce li se repartiza din pomana sărmanului animal guiţător, pentru care, toată vara şi toamna, noi, cei doi copii, frate-meu şi cu mine, culegeam de pe sloguri şi de prin tarlale slăbănog, ştir, dragavei, ştevie şi alte buruieni, ori strângeam ghinde de pe sub stejari şi coricovele de pe sub merii sălbatici, sau, pentru vite, capre, oi, întocmeam frunzare, ridicam şuri de paie şi „piramide” de fân, la baza cărora, eu, zănatecul, fabulosul, eutopianul, îmi scobeam culcuş şi ascunziş, călduros, ca să citesc cine ştie ce „Comoară din insulă”, cine ştie ce „Insulă misterioasă”, cine ştie ce „Mistere ale castelului din Carpaţi”… Eram fantast şi-l trăgeam şi pe Vasile, scumpul meu frate, după mine, ca să aducem de pe rovinele cleioase, ale lutului negru ori maroniu, humos sau untos, moale ca o baligă, în care tălpile încălţate în opincuţe sau căpute (ni le făcea cizmarul pe comandă, căruia tatăl meu îi furniza tălpile de lemn şi câştigau împreună câţiva lei în plus lunar), se afundau, iar pantalonii se murdăreau de noroi, reînnodând firul, ca să încropim bucheţele de ghiocei, brânduşi, toporaşi, găinuşe, cocoşei, spânz, pentru mama noastră, Elena, pentru bunicile noastre Ştefania şi Lucsiţa.
Rătăceam, beţi de mirosul ierbii reavene, ca mieii şi căţeii satului, înmiresmaţi de parfumurile zăvoaielor, de luminişurile păduricilor limitrofe; în mai, după ploaie, umpleam trăistuţele cu melci, ca să ni se gătească din ei, după fierbere, salate cu usturoi extrem de gustoase; ori cu peşti de pe sub gârlele Bistriţei; ori cu ciuperci (ciopârtani, hribi, bureţi, lăptăreţi), pe care le cunoşteam că nu-s necomestibile.
Mai băieţandru, începusem a umbla după fete, zânele locului; ne scăldam, dimpreună, goi, în vraja teilor paradisiace de pe Bistriţa ori de pe Bâlta, încă inocenţi, apoi ne uscam, pe pietrele încinse de soare, ca şopârlele, pe care le luam în palmă, căci ele se obişnuiseră a ne ţine de urât.
De Crăciun, de Anul Nou, plecam în Piţărăi, cu Sorcova, cu Pluguşorul. Aveam preafrumoase colinde de alun ori de sânger, de corn ori de anin; din puţinii lor bani, părinţii mei, Ion şi Elena îmi dăruiau, de Moş Nicolae, câte o pereche de bocanci, vreo carte, câteva dulciuri. Eu, probabil întristându-i oarecum, apucam iute cartea şi în două-trei zile o devoram. Aşa am „trăit” scrierile lui Gârleanu, Delavrancea, Coşbuc („Regina ostrogoţilor” pe care tatăl meu, Ion, mi-o recita, în întregime, în foarte rarele răgazuri de „lene duminicală”, ale vreunei „sărbători” religioase), Eminescu (pentru că învăţasem pe de rost „O mamă, dulce mamă”, taică-miu îmi dăduse câţiva lei, cu care îmi cumpărasem, de la magazinul sătesc „Laus Ptolemaei” de Nichita Stănescu, şi „Iarna bărbaţilor” de Ştefan Bănulescu).
Puneam bănuţ lângă bănuţ şi renunţam la caramele şi bomboane cu miere, ca să-mi încheg o mică bibliotecă, pe care s-o adaug celei găsite în podul casei într-o lădiţă de lemn (cu opere de Caragiale, Coşbuc, Alecsandri, Valeriu Em. Galan, Vasile Militaru, Sabin Velican, Nicolae Al Lupului, T. Arghezi, L. Blaga, I. Barbu (prima ediţie ilustrată haios, din „După melci”), V. Voiculescu, I. Pillat, Al. Macedonski, I.H. Rădulescu, M. Eliade, Nae Ionescu, N. Crainic („Nostalgia paradisului”, – într-o ediţie princeps) ş.a.)
Am fost aşadar, ispitit, din fragedă pruncie, să vizitez Scriitopia, să urc pe scările în spirală ale Lecturnului meu uriaş, la Casa Veche, a străbunilor mei Antonie şi Stanca Mocioi, a căror coroană părea să atingă norii/cerul; mă izolam de cotidianitatea-mi derizorie, cenuşie, futilă, ca să mă pierd în lumile paralele ale Ficţiunilor, în zonele cathartice ale Poeziei, în Zonele transcendente ale Basmelor şi Baladelor cu Iovan Iorgovan, Toma Alimoş, Corbea, Novac, Gruia, Zbancă şi alţi eroi ai Imaginaţiei mele, care se lăsa modelată de ei, ţinută în priza cunoaşterii (i)mediate, antrenată în aventuri pe alte tărâmuri, reinventate de mintea mea flămândă de fantasticitate, de-o narativitate enigmatică, de-o lirică metaraţionantă…
În Scriitopia, locuiam întru DASEINUL mai degrabă intuit, scrutam orizonturile suprapuse ca ale lui Iona (din teatrul sorescian ori din teoria imanentă manolesciană (din „Cărţile au suflet”), spiritual şi ecritural, transutopic şi metafictiv). Încercam voluptăţi diegetice şi metanoetice idiomatice avant-la-date, mă scufundam în legile romaneşti ale lui Balzac, Stendhal, Flaubert, Panait Istrati, Fănuş Neagu, Eugen Barbu, Marin Preda (din nuvele: „Întâlnirea din pământuri”); accesam nebănuite mitologii şi logosuri haosmice / cosmogonice; plănuiam cicluri poetice vaste precum „Cetatea Bunului Adevăr”, „Menestrel la Curţi Domneşti”. Al. Dumas, J.L. Borges, James Joyce, Homer, Shakespeare, Dante, mă captivau în vacanţele de vară, ca liceean, la Drăgoieşti, „trântor răsfăţat” de muica Lucsiţa, a cărei încredere în destinul meu creator era neţărmurită şi de neclintit. Eu îi citeam, oh, constat retroactiv, cu o naivitate edenică, „capodoperele” mele non-lingvistice, în versuri ori comentariile inspirate de Gramsci, Croce, De Sanctis, Vico ş.a. Ne înţelegeam de minune, era o femeie harnică, de o generozitate mereu iertătoare, a „escapadelor” mele metaventuriere cu muierile locului şi prin universuri virtuale fascinante, populate cu personaje ca Penelopa, Don Quijote, Hamlet, Romeo şi Julieta, Niculae Moromete (din „Marele singuratic”), Ulise, Ionuţ Jder, Nicoară Potcoavă, Kir Ianulea ş.a.
Încet-încet, biblioteca mea creştea, tatăl meu, Ion, tâmplar de-o măiestrie rarisimă, mi-a confecţionat nişte rafturi încăpătoare, care pentru mine reprezentau singurul mobilier admis în Lecturnul meu, cu excepţia desigur a unei mese şi a unui scaun şi parcă a unui radio de masă „Doina”.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here