De pe crestele, cred eu, inaccesibile celor mulţi, ale celor 63 de ani ai mei, am fost încercat a mă întoarce în copilărie şi adolescenţă. Cum mereu preocupările cotidiene nu mi-au oferit răgazul necesar, cred eu, mai-mai că am eşuat. Ei, nu chiar întrutotul…
Terminasem cei patru ani de şcoală primară la micuţa şi cocheta şcoală din Drăgoieşti, sat al fostei comune Brădiceni, cu domnii învăţători Rică Dogaru şi Gicu Blendea. Mă mutasem apoi la Târgu-Jiu, nedeclarat, încă, de către comunişti, «oraş închis». Azi mă minunez în ce epoci nenorocite au trăit străbunicii, şi bunicii, şi părinţii mei, şi am trăit şi eu, şi copiii mei.
Am locuit un an pe „Drumu’ Dealului” (unde-l câştigasem de prieten pe Ştefoane), într-un vechi grajd, de cai, la un individ care ura copiii şi al cărui nume, spre şansa lui, l-am uitat. Era un zgârie-brânză, un incult, proletar sadea.
Apoi Ion şi Elena, harnicii mei părinţi, şi-au ridicat casă pe fosta „Şuşiţa”, fostă „Timiş”, actualmente „Valentin Merişescu”. Dar şcoala n-am schimbat-o căci mi-am continuat cei patru ani de gimnaziu la şcoala de peste pod, adică la cea numită în prezent „Litovoi” (pe atunci Şcoala generală nr. 5 – n.m.). Eu am fost repartizat la B, Fofo şi Grişa la A. Ei erau mici-burghezi, orăşeni get-beget, eu un modest fiu de ţărani „parveniţi”. Constat că mi-am răzbunat acei ani de discriminare socială şi politică, dar nu pe de-a întregul.
Am avut o „trupă de profesori” excepţionali. Mi-i amintesc, în aceste clipe de reverie introspectivă, pe Iancu Popescu (de română), pe Ilie Mucioiu (de desen), pe doamna Diaconescu (de gramatică), pe doamna Bâldea (de geografie), pe Boişor (de biologie), pe Băleanu (de istorie), pe Curelea (de sport) ş.a. Cu bune şi rele, m-au format, m-au modelat, m-au corectat, mi-au insuflat ardoarea de-a învăţa, de a citi. Ba Iancu Popescu şi Ilie Mucioniu m-au expediat «la pachet», printr-a şaptea, la „Columna” unchiului meu după mamă, Titu Rădoi. Din acest cenaclu am făurit, la rându-mi după 2000, o adevărată «Şcoală de literatură».
Fiind, în fine, şi licean la „Tudor Vladimirescu”, am înfiinţat – dimpreună cu Dumitru Tâlvescu, Gelu Birău, Vasile Sichitiu – Cenaclul Municipal al Elevilor din Municipiul Târgu-Jiu, punând serios umărul la apariţia revistei „Jiul literar-ştiinţific”. Ca preşedinte al mişcării, am deschis subcenaclu şi la «şcoala de peste pod», de care m-am ocupat cu toată entuziasta mea dăruire.
Ah, am ajuns profesor, ziarist, poet, publicist, scriitor cu cărţi, întrucât debutasem în forţă.
Nicolae Diaconu avusese benefica iniţiativă de a scoate – sub oblăduirea „Tribunei” clujene şi a lui D.R. Popescu – bun amic cu Titu Rădoi, Nicolae Diaconu, Ion Pecie, Lucian Tamaris ş.a. – „Tribuna în Gorj”, un supliment de literatură şi artă în care, de pildă, Ion Trancău (importantul critic, eseist şi autor de micromonografii Ion Trancău a debutat cu o cronică la primul meu volum: „Extazul păsării de rouă” (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1986)).
Ca să mă dau „mare”, desigur că aceste „suplimente” deja de anvergură naţională, întemeietoare de nouă paradigmă avant-la-date/ avant-la-lettre/ le-am lansat la şcoala copilăriei mele, unde-mi regăsisem pe foştii mentori, graţie cărora deprinsesem gustul competiţiei, respirasem aerul estetic, fusesem iniţiat în retorica rostirii, publicasem primele mele „naivităţi” de început al orgolioasei/ narcisiacei/ mele creativităţi.
Am deprins, în acei mirabili ani de dezvoltare autonomă/ autoresponsabilă, să aspir la mai mult, la mai sus, la mai valoros. Îmi asumasem propriile exigenţe. Regăsindu-mi, recent, caietele de „lectură suplimentară”, m-am „crucit”, zău. Într-a cincea citeam pe Goethe şi pe Tolstoi, într-a şasea pe Shakespeare şi pe Balzac, într-a şaptea pe Eminescu şi pe Blaga, într-a opta pe Baudelaire şi pe Esenin. Fiind de bună-credinţă, îmi redactam propriile însemnări postlecturale, obişnuindu-mă cu viitoarea-mi ocupaţie de profesor universitar şi posesor al unui doctorat în filologie. În concluzie, sămânţa cea bună şi sănătoasă din mine a rodit fastuos. mă număr azi printre personalităţile autentice ale ultimului secol (1918-2018) târgujian (gorjean).
Am avut un Dumnezeu altruist şi iertător şi doi îngeri păzitori, mereu în alertă, căci mă născusem, cumva straniu, în şase luni. Iar Cronos şi Kairos au negociat îndelung: ca să nu mor la şapte luni, ca să nu mă înec la Bâlta, ca să n-o sfeclesc bolnav, ca să nu mă calce vreo maşină, ca să nu dau ortul popii prematur cu ocazia unei pneumonii interstiţiale şi a unei duble pneumonii la vreo 40 de ani, ori la vreo 55 de ani, ca să nu cad secerat de vreun cancer stupid ş.a.m.d.
Ion Popescu-Brădiceni
