E deja o „modă” să vrei să participi la Atelierul de Poezie şi de Critica Poeziei „Serile la Brădiceni”. Au fost voci – poate or şi mai fi – care au afirmat că e propriu-mi „festival”, ca unul care, desigur, am publicat cândva o carte cu titlul „Serile la Brădiceni”, parcă prin 1996. Ei, nu-i deloc aşa! Generozitatea-mi funciară nu s-a lăsat „biruită” de tot soiul de „profitori” şi „oportunişti” sadea. Dar nici nu şi-a autonegat statutul ca atare căci porţile „Serilor…” au fost deschise tuturor. Adică tuturor marilor autori români contemporani. Chiar unora din primul „aliniament”: Mircea Bârsilă, Gabriel Chifu, Paul Aretzu, Liviu Ioan Stoiciu, Ilie Constantin, Ovidiu Genaru, Mircea Petean, Gheorghe Grigurcu, Ion Horea, Radu Cârneci, Nichita Danilov, Aurel Rău, Aurel Pantea, Marian Drăghici, Persida Rugu, Ion Hirghiduş ş.a. Astfel că de câte ori îi recitesc în revista „Miracol de Brădiceni”, mă frumos minunez, mă bucuros „înspăimânt”. Căci, zău, e o listă „DE VIS” şi de «PARADIS AL GRĂDINII mele de-mentă».
La Brădiceni, de 21 de ani încoace (1997-2017), poezia, poeţii, ba şi criticii literari, toţi unul şi unul şi dintre cei mai prestigioşi precum Barbu Cioculescu, Vasile Spiridon, Mircea Tomuş, Mircea Braga, Constantin Cubleşan, Ion Vartic, Alex Ştefănescu, Adrian Dinu Rachieru, s-au regăsit într-un peisaj de legendă, s-au readăpat la izvoarele originare ale naturii, ale reveriei reoriginarizante, ale nostalgiei după redescoperirea sacralităţii în toate cele ce sânt şi „râd” la soarele aletheic. Întrucât la Brădiceni valori ca patria, prietenia, puritatea, voluptatea dialogului sub semnul neuitatului Orfeu ori al mereu „suspiciosului” Narcis se trezesc brusc, reînviate, repotenţate, recalibrate ontologic, fenomenologic şi obligatoriu… axiologic. Fiindcă, de dragoste nu e, poeticitatea, ca stare firească a fiinţei omului, poate să dispară. Fiindcă – zicea Aurel Pantea de exemplu la Căminul Cultural „Serile la Brădiceni”, pe 8 septembrie 2017, la orele 11 trecute fix –, că poezia se scrie cu cuvinte, ci nu cu idei, adică – în traducere – cu trăiri arzătoare, ci nu cu „filozofări” fade.
La „Serile la Brădiceni”, există o altă „poiană a lui Iocan”, numai că acesteia i se zicea „poiana lui Ionaion Brădiceneanul”, fiind dânsul unul din personajele fantaste ale romanului meu „Ostrakon” (I+II) şi romanului tot al meu „Nokartso” (I+II) – acesta din urmă, după cum se vede, tot o dilogie „extraterestră” (vezi Horia Gârbea despre „extraterestrul din Brădiceni”, adică despre controversatul şi mereu contradictoriul I.P.B.). Pe 7 septembrie 2017, în jurul unui transsimbolic foc de tabără (FOCUL e din perspectiva lui Gaston Bachelard un element fundamental al psihologiei abisale – n.m., I.P.B.) aşezaţi fiecare pe „butura” lui de stejar ori pare-mi-se de brad… Aici, relatarea-mi înfrigurată, dicteuică, „ejectată” la „foc automat” de memoria-mi (in)voluntară şi de (sub)conştiinţa-mi încă ameţită de aburii transalchimici ai marii sărbători poezeşti, se fragmentează pentru că instantaneu am avut o stranie viziune care m-a cutremurat din temelii, din străfundurile mele de corp imanent încă, (dar şi transcendent în devenire – n.m.) pe fiecare buturugă, un călău invizibil le tăiase invitaţilor de onoare capul, care, însângerat, zăcea, jos, în iarbă cu ochii deschişi într-o mirare eternă şi cu un rest de întrebare în ultima privire vie: «DE CE?». Le răspund eu de ce? Pentru că în „poiana lui Ionaion” se oficia un ritual sacrificial, o (re)înzeire, o (re)îndumnezeire, o regăsire a Esenţei născătoare de Poezie „pură şi simplă”, care nu doar de comunică, ci se comunică ea pe sine însăşi, care de facto et de ipso transcomunică, utilizând mult mai tensionatele spre absolut transcuvinte.
Cine se înscrie în circuitul „groaznic” al „Serilor la Brădiceni” face o baie de rebotez, hristică, se reînnobilează spiritual, se mărturiseşte. Am rămas cu acest impresii din pricina moderatorului Podiumului improvizat în de-acum celebra poiană a lui Ionaion Brădiceneanul, nimeni altul decât poetul şaizecist Nicolae Dragoş, asistat, cu discreţie, din umbră de subsemnatul, care el însuşi se afla însoţit de încă un important poet român contemporan Aurel Ştefanachi egalul întru toate al lui Aurel Pantea, laureatul pe 2017 pentru Poezie al „S.L.B.”.
Am mai realizat, iluminat ca de o străfulgerare briliantină, că ne dăduse tot bunul Dumnezeu (cândva ritualul de premiere se desfăşura fie în biserica din Drăgoieşti, fie în cea din Hobiţa ori Brădiceni) un primar „adevărat”, tânăr, energic, entuziast, altruist, capabil a înţelege corect semnificaţiile ample ale unei asemenea manifestări de rang naţional. Cum îl cheamă pe Primarul de Peştişani? Cosmin Pigui i-e numele şi fie-i slăvit şi renumele: autentic homo (trans)culturalis, prin osârdia căruia Căminul Cultural „Serile la Brădiceni” arată onorabil. În curând, va fi dotat cu o Bibliotecă „Serile la Brădiceni”, donată de mine şi de prietenii mei, laureaţii, cu cărţi, cu autografele de rigoare, cu colecţii de fotografii, cu o arhivă „S.L.B.” categoric preţioasă.
Regret, în nume propriu, că Gabriel Coşoveanu nu s-a ridicat la înălţimea onoarei cu care era cât pe-aici a fi „gratulat”. Ce vreţi? Omul îşi are… reţinerile sale. Poate şi obligaţiile sale profesionale, ori nelimitele orgoliului său nemăsurat… întrucât n-a binevoit a-şi primi personal nici premiul oferit pentru cea mai bună revistă din România, revista Ramuri, nu cu multă vreme în urmă. Din punctul meu de vedere, s-a comis o eroare, că, totuşi, i s-a transmis premiul pentru Critica Poeziei pe anul 2017. Imediat, diploma ar fi trebuit anulată de către organizatori şi rescrisă, întrucât se afla de faţă un critic literar mult mai important ca domnul prof. univ. dr. Gabriel Coşoveanu, împotriva căruia n-am nimic subiectiv, dar căruia i s-a acordat… consider eu nemeritat, fiindcă n-a scris despre scriitori gorjeni decât întâmplător sau… deloc. Pe celălalt critic literar, cu o operă solidă şi auto-responsabilă – îl cheamă Aureliu Goci. Şi, spre cinstea sa, chiar era… prezent. Precizez e o opinie… la purtător. Atât!
Ion Popescu-Brădiceni încă „patron spiritual” al „S.L.B.”
N.M. Premiul pentru cea mai bună revistă de literatură din România s-a acordat revistei Argeş de la Piteşti, având în fruntea ei un prozator ca Dumitru Augustin Doman, şi un poet ca Mircea Bârsilă. Spre cinstea sa, D.A. Doman şi-a ridicat, personal, premiul atribuit, mulţumindu-mi ulterior şi telefonic şi pe facebook. Presimt că vom deveni foarte buni tovarăşi de cale, deşi e un uriaş povestitor postmodernist. (Re)Lectura-mi transmodernistă îi va prii pe un palier net superior operei sale monumentale.
